Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Nu poți schimba ceea ce nu înțelegi. Iar când începi să te înțelegi, începi să alegi diferit.

Nu cred că rolul meu este să le spun oamenilor ce să facă, ci să îi ajut să se redescopere. Lucrăm cu instrumente practice, în special din NLP, hipnoterapie și dezvoltare personală, care le aduc claritate, acceptare și o perspectivă nouă asupra propriei vieți.

La final, pleacă mai încrezători, mai ușori din punct de vedere emoțional și mai conectați cu ei înșiși, iar această schimbare interioară începe să se reflecte firesc și în corpul lor, în relațiile lor și în felul în care aleg să-și trăiască viața.

O clientă, după ce și-a depășit fricile și a dizolvat tipare care o țineau pe loc, a avut curajul să își expună arta. Am început să lucrăm împreună, unu la unu, anul trecut, iar în acest an toate victoriile ei s-au materializat: are 31 de lucrări listate pe Saatchi Art și este reprezentată pe Singulart, unde fotografiile ei de artă sunt oferite în ediții limitate, unele la peste 1.000 de dolari.

Este Published Photographer pe 1x Photography, distincție pe care Singulart i-o menționează explicit pentru 2026, iar portofoliul ei numără peste 70 de lucrări acceptate, publicate și premiate pe 1x, inclusiv un Curator’s Award. Pe pagina oficială de expoziții 1x apar acum mai multe colecții sub numele ei: The Architecture of Transit, The Grammar of Stillness, Glass and Light și Quiet Architecture. Fotografia Quiet Passage, realizată la Queen’s House din Greenwich, Londra, este marcată ca Published on 1x.

Nu talentul îi lipsea, ci încrederea în propria valoare.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine? Ceva ce nu apare în bio-ul tău și nici în prezentările publice.

Puțină lume știe că, înainte de tot ceea ce fac astăzi, am fost profesor și am lucrat aproape zece ani în Marea Britanie cu copii de vârstă mică. În fiecare zi îi vedeam curioși, spontani, încrezători și plini de bucurie, iar întrebarea care mă urmărea constant era: „Ce se întâmplă cu noi pe parcurs? Cum ajungem, ca adulți, să ne pierdem libertatea, încrederea și bucuria de a trăi?”

De fapt, căutând răspunsul pentru ei, am început să-l caut pentru mine. De aproape opt ani lucrez conștient la propria mea dezvoltare. Am trecut prin perioade dificile, prin viața departe de familie, prin pierderi și relații care m-au învățat lecții grele. Mult timp nu mi-am recunoscut propria valoare, nu aveam încredere în ceea ce puteam oferi și îi puneam mereu pe ceilalți înaintea mea.

Oamenii văd astăzi partea frumoasă a poveștii, dar puțini știu câtă muncă interioară și câte momente de îndoială au stat în spatele ei. Am învățat să mă accept, să mă iubesc și să renunț treptat la nevoia de a controla totul. Astăzi aleg să am încredere că ceea ce vine în viața mea vine cu un scop și că fiecare experiență m-a pregătit pentru omul și profesionistul care sunt azi.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

Nu am ales acest drum pentru că am vrut o altă profesie. L-am ales pentru că mi-aș fi dorit ca, în cele mai dificile momente din viața mea, să existe cineva care să mă învețe ceea ce știu astăzi. Cred că mai corect spus este că profesia aceasta m-a ales pe mine.

Îmi amintesc o ședință cu părinții din perioada în care lucram ca profesor în Marea Britanie. Le ofeream, pe rând, feedback despre copii: ce făceau la școală, cum se comportau, ce progrese observasem. Și am început să aud aceeași reacție de la mai mulți părinți: „Copilul meu face asta? Acasă nu face niciodată.” „Mănâncă asta la școală? Acasă nici nu vrea să guste.” „Își strânge singur lucrurile? Ești sigură că vorbim despre copilul meu?”

Îmi amintesc cât de mult m-a pus pe gânduri acel moment. Era același copil și, totuși, în două medii diferite, manifesta comportamente atât de diferite. Atunci am început să înțeleg și mai profund cât de mult ne modelează mediul în care trăim, relațiile pe care le avem și mesajele pe care le primim zi de zi. Și mi-am pus o întrebare care a rămas cu mine: dacă vreau să produc o schimbare reală și de durată în viața unui copil, este suficient să lucrez doar cu el?

Ani la rând am iubit enorm să lucrez cu copiii. Îmi plăcea libertatea lor, curiozitatea, felul în care încercau fără să se întrebe permanent dacă sunt suficient de buni. Și mă întrebam tot mai des: ce se întâmplă cu noi pe parcurs? Unde pierdem bucuria aceasta, autenticitatea, curajul de a încerca? Cum ajungem adulți și ne umplem de frici, convingeri limitative și îndoieli despre propria valoare?

Cred că acolo s-a plantat una dintre primele semințe ale profesiei mele de astăzi. Am început să înțeleg că, uneori, pentru a ajuta copilul, trebuie să ajungi mai întâi la adultul care îi construiește lumea.

Astăzi îi însoțesc pe oameni să se înțeleagă, să se accepte și să își amintească cine sunt cu adevărat. Cred cu toată convingerea că fiecare om are un potențial extraordinar și că, de multe ori, singurul lucru care îl desparte de viața pe care și-o dorește sunt convingerile pe care le poartă despre el însuși. Îmi place să le reamintesc că niciun vis nu este prea mare atunci când ai curajul să faci primul pas către el și că Dumnezeu nu lucrează după mărimea contului bancar, ci după potențialul pe care l-a pus în fiecare dintre noi.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Cred că cel mai greu nu a fost să lansez primul program, ci tot ceea ce a venit înainte. Aproape un an am avut senzația că lista lucrurilor pe care trebuia să le învăț nu se mai termină niciodată. Marketing, vânzări, social media, tehnologie, strategie: fiecare pas părea să deschidă încă zece pași. Investițiile continuau, dar rezultatele financiare întârziau să apară, iar uneori mă întrebam dacă nu cumva încerc ceva ce nu este pentru mine.

Prima lansare a fost încurajatoare, însă a doua a fost o lovitură. Îmi amintesc foarte bine ziua în care am încheiat al doilea webinar de lansare al primului meu program. Se înscriseseră destul de multe persoane și eram plină de speranță. Însă, în ziua evenimentului, au intrat foarte puțini participanți, iar la final nu s-a înscris aproape nimeni în program. Am închis laptopul și am rămas cu un gol imens. Mă simțeam ca și cum aș fi eșuat.

În mintea mea se învârteau aceleași întrebări: „Oare drumul acesta este pentru mine?” „Nu ar fi fost mai bine să rămân în Marea Britanie, într-un loc sigur și previzibil?” Pe lângă dezamăgire, apăsa și realitatea financiară. Investisem din nou bani, timp și energie, fără niciun rezultat concret.

Totuși, după ce emoțiile s-au așezat, mi-am dat seama că nu eșuase visul meu, ci doar o lansare. Am ales să mă întorc la ceea ce mă făcuse să încep: oamenii pe care voiam să îi ajut. Am învățat din greșeli, am schimbat lucruri, am continuat să mă pregătesc și am lansat din nou. Astăzi știu că uneori diferența dintre cei care reușesc și cei care renunță nu este talentul, ci decizia de a mai încerca încă o dată.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Cel mai greu mi-a fost să mă expun cu adevărat. Există așteptarea ca oamenii care lucrează în dezvoltare personală sau în hipnoterapie să aibă vieți perfecte, să nu mai aibă răni, frici sau momente de vulnerabilitate. Realitatea este cu totul alta. Și noi suntem oameni. Și noi continuăm să învățăm, să vindecăm și să creștem.

La început mi-a fost foarte greu să apar în online. Să vorbesc în fața camerei, să filmez reels, să mă exprim liber și să accept că voi fi judecată. Au existat critici care au durut și momente în care m-am întrebat dacă merită să mă expun atât de mult.

Un alt obstacol a fost să vorbesc despre hipnoterapie. Mulți oameni au idei preconcepute și temeri legate de acest domeniu, construite din filme sau informații greșite. A fost nevoie de răbdare, de multă educație și de disponibilitatea de a răspunde cu calm chiar și atunci când eram privită cu neîncredere.

Privind în urmă, da, a meritat. Pentru că am înțeles că autenticitatea creează mai multă încredere decât perfecțiunea. Oamenii nu caută un om fără răni. Caută un om care a avut curajul să treacă prin ele și care îi poate însoți, cu empatie, în propria lor transformare.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău? Cel pe care îl urmează toată lumea și care, după tine, face mai mult rău decât bine.

Unul dintre cele mai nocive sfaturi pe care le aud este: „Gândește pozitiv și totul se rezolvă.” Nu, nu se rezolvă. Gândirea pozitivă nu șterge traumele, nu vindecă rănile și nu schimbă tiparele adânc înrădăcinate. Uneori chiar pune presiune pe oameni să își ascundă emoțiile reale, de parcă tristețea, furia sau frica ar fi ceva greșit.

Un alt lucru cu care nu rezonez este ideea că trebuie să fii complet vindecat înainte să îi poți ajuta pe alții. Eu nu cred că există un moment în care poți spune: „Gata, m-am vindecat definitiv.” Suntem ființe în continuă evoluție. Și eu încă lucrez cu mine, încă descopăr lucruri despre mine, încă am momente în care viața îmi arată ce mai este de integrat.

Mă frustrează și promisiunile de tipul „îmbogățește-te rapid”, „vindecă-te în câteva zile” sau „slăbește fără efort”. Dezvoltarea personală ar trebui să îi facă pe oameni mai autonomi, nu mai dependenți. Nu este suficient să inspiri. Trebuie să îi înveți pe oameni cum să aplice, cum să gândească și cum să își construiască propriile rezultate.

Paradoxal, tocmai acest lucru mă ajută să fiu un ghid mai bun. De multe ori, oamenii pe care îi atrag în viața mea sunt oglindiri ale unor lecții pe care și eu le învăț sau le-am învățat. Ne întâlnim într-un punct în care fiecare are ceva de oferit și ceva de învățat. Eu îi ghidez prin experiența și instrumentele pe care le am, dar rămân, în același timp, un om care continuă să crească. Cred că autenticitatea valorează mai mult decât perfecțiunea.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, indiferent de motiv, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute? Nu ce ar trebui să faci, ci ce faci tu de fapt.

Primul lucru pe care îl fac este să mă opresc. Mă așez în liniște și mă întreb sincer: „Ce se întâmplă cu mine acum?” Am învățat că, de cele mai multe ori, blocajul nu are nevoie să fie forțat să plece, ci ascultat.

Apoi scriu. Jurnalizarea este una dintre practicile care m-au ajutat cel mai mult de-a lungul anilor. Îmi pun gândurile pe hârtie, iar asta îmi aduce claritate. Închei aproape întotdeauna cu câteva lucruri pentru care sunt recunoscătoare, pentru că recunoștința mă ajută să îmi schimb perspectiva fără să neg ceea ce simt. Recunoștința nu este doar o tehnică pentru mine, este un stil de viață.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret să facă, să cumpere sau să experimenteze?

Dacă ai doar 50 de lei și o zi liberă, nu cred că primul lucru de care ai nevoie este încă un curs. Avem acces la mai multă informație gratuită decât oricând. De multe ori, problema nu este lipsa informației, ci faptul că nu ne mai ascultăm pe noi înșine.

Ți-aș recomanda să îți cumperi un jurnal și să îți oferi câteva ore doar pentru tine. Să stai în liniște și să îți pui o întrebare simplă: „De ce am nevoie acum ca să fac următorul pas?” Apoi să ai răbdare și să scrii tot ce vine, fără să judeci.

Sunt un mare susținător al jurnalizării. Scrisul ajunge într-un loc în care uneori gândirea nu reușește să ajungă. Practicată consecvent, jurnalizarea scoate la suprafață tipare, convingeri și răspunsuri pe care nu știai că le ai deja în tine. Mi se pare unul dintre cele mai valoroase și, în același timp, unul dintre cele mai subestimate instrumente de dezvoltare și vindecare.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii? De ce aceea și nu alta?

Mi-ar fi greu să aleg o singură carte, pentru că nu cred că o singură lectură mi-a schimbat viața. Mai degrabă cred în puterea acumulărilor mici, constante. Îmi place ideea că schimbările calitative apar după multe acumulări cantitative. Fiecare carte a adăugat o piesă din puzzle.

Dacă totuși ar fi să aleg două care m-au influențat profund, acestea sunt „Atomic Habits”, de James Clear, și „Atitudinea este totul”, de Jeff Keller. Prima m-a învățat că transformările mari nu apar din gesturi spectaculoase, ci din obiceiurile mici repetate zilnic. A doua mi-a reamintit că felul în care aleg să privesc o situație poate schimba complet direcția în care merg, chiar și atunci când circumstanțele nu sunt ideale.

Astăzi nu mai caut cartea care să îmi schimbe viața peste noapte. Caut ideea pe care o pot pune în practică imediat.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară?

Mi-am pus imagini din vision board ca fundal pe telefon și chiar pe tastatură. Le văd de zeci de ori în fiecare zi, fără să fac niciun efort conștient. În plus, îmi aleg uneori parole inspirate din obiectivele mele. De fiecare dată când mă autentific undeva, îmi amintesc, chiar și pentru câteva secunde, încotro mă îndrept.

Dacă mi-ar lua cineva telefonul, probabil ar găsi și sute de notițe. Ori de câte ori aud o idee, o întrebare sau o frază care mă atinge, o notez imediat. Revin des la ele și de multe ori găsesc exact răspunsul de care aveam nevoie într-un moment diferit al vieții. Sunt gesturi mici, dar cred că schimbarea se construiește tocmai din astfel de repere repetitive.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?

Dacă ar fi să aleg un singur mentor pe care îl urmăresc în acest moment, acela ar fi Dr. Joe Dispenza. M-a inspirat încă de la început povestea lui de viață și felul în care și-a folosit propria experiență pentru a înțelege relația dintre minte, corp și vindecare.

După un accident grav de bicicletă, în urma căruia a suferit multiple fracturi la nivelul coloanei vertebrale, medicii i-au recomandat o intervenție chirurgicală complexă, cu șanse incerte de recuperare. El a ales însă un alt drum. A refuzat operația și a decis să își folosească mintea pentru a-și susține procesul de vindecare. Timp de săptămâni întregi, a practicat zilnic vizualizarea și meditația, concentrându-se asupra refacerii coloanei vertebrale, până când corpul său a început să răspundă. În mod surprinzător pentru mulți, s-a recuperat complet, fără intervenție chirurgicală.

Dincolo de povestea lui, ceea ce apreciez cel mai mult sunt instrumentele practice pe care le oferă. Nu vorbește doar despre schimbare, ci îi învață pe oameni cum să o creeze prin exerciții, meditații și practici concrete. Este o abordare cu care rezonez profund, pentru că și eu cred că transformarea nu apare doar din inspirație, ci din ceea ce alegem să facem consecvent, zi după zi.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie din ultimii trei ani a fost să mă întorc în România după aproape zece ani petrecuți în Marea Britanie și, odată cu asta, să închei capitolul învățământului. Nu a fost doar o schimbare de țară sau de profesie. A fost desprinderea de o identitate în care investisem ani din viață și de un loc care mă formase.

Nu am luat această decizie din impuls. Mult timp am simțit că viața îmi transmite, în moduri diferite, că nu mai sunt pe drumul care îmi este destinat. Am ales să nu ignor aceste semnale. Am petrecut mult timp în liniște, meditând, observându-mi emoțiile și întrebându-mă sincer unde mă simt vie și unde doar funcționez din obișnuință.

Nu aveam garanții că va fi mai bine. Dar aveam convingerea că a rămâne într-un loc care nu mă mai reprezenta ar fi fost mai greu decât a o lua de la capăt.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj? Ceva ce contrazice ce crezi că știe toată lumea.

Cel mai contraintuitiv lucru pe care l-am învățat despre curaj este că nu vine înainte de pasul pe care îl ai de făcut. Nu apare ca o siguranță liniștitoare care îți spune că ești pregătit. De multe ori, stăm și așteptăm acel moment în care vom simți că avem suficientă încredere, că nu ne mai este teamă, că totul este clar. Și acel moment, de cele mai multe ori, nu vine.

Eu am descoperit că adevărul este exact invers. Curajul nu te așteaptă la începutul drumului, ci te întâlnește pe parcurs. Se naște în clipa în care alegi să faci primul pas, chiar dacă îți tremură vocea, chiar dacă nu știi exact unde vei ajunge.

Încrederea nu este un punct de plecare, ci un rezultat. Se construiește din fiecare pas făcut cu teamă, din fiecare încercare, din fiecare moment în care alegi să mergi mai departe, chiar și atunci când nu ai toate răspunsurile.

Nu trebuie să te simți pregătit ca să începi. De cele mai multe ori, te simți pregătit abia după ce ai avut curajul să începi.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții? Nu ca principiu, ci ca acțiune. Ce faci tu diferit față de cineva care așteaptă?

Pentru mine, a merge înainte fără garanții înseamnă să nu aștept să văd tot drumul înainte de a porni. Înseamnă să fac primul pas chiar dacă nu îi cunosc încă pe toți ceilalți.

Așa mi-am construit și afacerea. Nu aveam toate răspunsurile, nu știam exact cum vor arăta lucrurile peste un an sau peste cinci ani. Dar în fiecare zi am făcut ceva care mă apropia de obiectivul meu. Uneori era un pas mare, alteori unul foarte mic. Important a fost să nu mă opresc.

În familia mea nu am avut modele de antreprenori. Nimeni nu m-a învățat cum se gestionează riscul, incertitudinea sau responsabilitatea de a-ți crea propriul drum. La început credeam că trebuie doar să învăț strategii și tehnici. Astăzi știu că una dintre cele mai mari provocări ale antreprenoriatului nu este să construiești o afacere, ci să construiești identitatea omului care poate susține acea afacere.

Am învățat să mă desprind de nevoia de a controla totul și să am încredere că următorul pas mi se va arăta atunci când voi fi pregătită să îl fac. Cred că oamenii care așteaptă garanții rămân, de multe ori, în același loc. Cei care pornesc la drum descoperă calea mergând.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?

Dacă ai un vis, o idee sau o chemare care îți bate în inimă de prea mult timp, dar pe care o tot amâni, oprește-te o clipă și ascultă-te cu adevărat. Nu mai aștepta momentul perfect. Nu mai aștepta să te simți complet pregătit. Dă-ți voie să începi exact de unde ești, cu tot ce ești acum.

Nu trebuie să fii vindecat complet ca să începi să trăiești viața pe care o meriți. Nu există un punct final în care totul devine perfect și abia atunci începi. Vindecarea, creșterea, transformarea, toate se întâmplă pe drum, pas cu pas, uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie. Dar primul pas este doar al tău. Și nimeni nu îl poate face în locul tău.

Așa că începe astăzi. Chiar și cu teamă. Chiar și cu îndoieli. Pentru că, de fiecare dată când alegi să mergi mai departe, îți construiești, puțin câte puțin, viața pe care o simți în suflet.