ORICUM · Volumul 2
Portret schițat Luminița Picu

Luminița Picu

Life coach, lucrează cu femeile pe rescrierea identității, autoarea programului „Redefinește-ți identitatea. De la trebuie la aleg”

„Ghid de rescriere a identității. A început făcând haine pentru păpuși, iar mai târziu haine pentru ea. Astăzi lucrează cu poveștile și tiparele oamenilor: îi ajută să se întrebe «Mai sunt eu aceasta? Mai am nevoie să fiu așa?» Citatul lui Jung despre inconștient i-a pus în minte întrebarea care i-a schimbat viața: dar dacă nu totul este destin? În noaptea dinainte să publice pagina pe care scria Life Coach, aproape că nu a dormit.”

01

Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Uneori le spun oamenilor că ceea ce fac seamănă cu momentul în care doi oameni se așază într-o sală de cinema și privesc împreună un film. Doar că pe ecran rulează filmul vieții tale. Îl privim fără să judecăm și încercăm să descoperim în ce secvențe ai învățat să spui „da” când voiai să spui „nu”, să îi pui pe ceilalți înaintea ta sau să crezi că valoarea ta vine din cât faci și cât oferi.

Acolo descoperim cum experiențele au devenit convingeri și tipare care îți influențează astăzi alegerile și felul în care te vezi. Și poate, pentru prima dată, începi să privești anumite momente nu cu întrebarea „Ce a fost în neregulă cu mine?”, ci cu „Ce am învățat eu atunci despre mine?”

Trecutul nu-l mai putem regiza, dar putem înțelege ce am luat cu noi din el și putem alege cum scriem următoarele secvențe, trecând de la „trebuie să fiu” la „aleg să fiu”.

02

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine? Ceva ce nu apare în bio-ul tău și nici în prezentările publice.

Cred că pe mulți i-ar surprinde să afle că una dintre pasiunile mele din copilărie a fost croitoria. Am început făcând haine pentru păpuși, iar mai târziu am ajuns să fac haine și pentru mine.

Privind acum în urmă, mi se pare interesant că, într-un fel, tot asta fac și astăzi. Doar că nu mai lucrez cu materiale și tipare de croitorie, ci cu poveștile și tiparele oamenilor. Poate că atunci când făceam haine pentru păpuși nu aveam cum să știu că, peste ani, tot tiparele aveau să mă fascineze. Doar că aveau să fie cu totul alte tipare.

Și noi ne „îmbrăcăm” de-a lungul vieții cu diferite personaje: fata cuminte, femeia puternică, cea care trebuie să se descurce singură, cea care îi pune întotdeauna pe ceilalți înainte.

Nu cred că aceste haine au fost greșite. Poate cândva chiar ne-au fost foarte bune. Numai că noi creștem, viața se schimbă și uneori continuăm să purtăm ceva ce nu ne mai vine.

Poate de aceea îmi place atât de mult ceea ce fac astăzi. Îi ajut pe oameni să se întrebe: „Mai sunt eu aceasta? Mai am nevoie să fiu așa?”

Nu trebuie să aruncăm tot ceea ce am fost. Putem păstra ceea ce încă ne reprezintă și putem croi ceva nou, de data aceasta mai puțin după măsura așteptărilor celorlalți și mai mult după propria noastră măsură.

03

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

La mine a început mai degrabă cu o frază. Citatul lui Carl Gustav Jung: „Până nu faci inconștientul conștient, îți va conduce viața și îl vei numi destin.”

În perioada aceea eram tare supărată pe destin și, dacă sunt sinceră, puțin și pe Univers. Aveam senzația că viața alege cine are voie să fie fericit și cine trebuie să se descurce cu ceea ce primește.

Citatul acela a pus însă în mintea mea o întrebare: „Dar dacă nu totul este destin?” Și cred că de acolo a început curiozitatea mea adevărată. Pentru prima dată m-am întrebat cât din ceea ce numeam „soartă” putea fi, de fapt, felul în care învățasem să gândesc, să simt și să aleg.

Mai târziu am descoperit formula gând, emoție, comportament, rezultat și am început să văd lucrurile ca pe un domino. Ceea ce gândesc și semnificația pe care o dau unei situații influențează ceea ce simt, ceea ce simt influențează ceea ce fac, iar comportamentele mele contribuie la rezultatele pe care le obțin.

Atunci mi-am spus: „Dacă mecanismul acesta funcționează oricum, fie că îl cunosc sau nu, de ce să nu încerc să-l înțeleg?”

Și apoi a venit firesc următoarea întrebare: „Dacă mie îmi schimbă felul în care mă uit la viață, de ce să nu împărtășesc și altora?”

Nu a fost momentul în care am găsit toate răspunsurile. A fost momentul în care am găsit o întrebare suficient de puternică încât să nu mai pot vedea viața la fel ca înainte.

04

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Cred că unul dintre cele mai clare momente a fost primul meu webinar.

Am început cu emoții, frici și cu toate vocile din mintea mea vorbind parcă în același timp. Pe la jumătatea webinarului am început să-mi pierd vocea. Am răgușit, simțeam că nu mai am aer, că nu mai pot vorbi.

În exterior încercam să țin prezentarea în picioare. În interior erau panica, rușinea și gândul: „Exact acum trebuia să mi se întâmple asta?” Și cred că cel mai tare mă speria faptul că oamenii puteau să vadă exact ceea ce încercam eu să ascund: că îmi era frică. În mintea mea, un om pregătit nu trebuia să arate așa.

Aș fi avut toate motivele să mă opresc. Dar am continuat și am dus webinarul până la capăt.

După aceea nu m-am trezit dintr-odată fără frică și plină de încredere. Dar aveam ceva ce înainte nu avusesem: o dovadă.

Puteam să-mi spun: „Ți-a fost frică. Ai rămas fără voce. Te-ai panicat. Și totuși ai terminat.”

Așa am început să înțeleg că nu trebuie să aștept dispariția fricii pentru a avea curaj.

Uneori curajul înseamnă pur și simplu: „Îmi este frică. ORICUM, continui.”

05

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Eram cursantă la Școala de Coaching când mentora mea m-a provocat ca până a doua zi să fac o pagină de Facebook business pe care să scriu: „Luminița Picu: Life Coach.”

Pare atât de simplu acum. Pentru mine atunci n-a fost.

Aproape că nu am dormit în noaptea aceea. „Ce vor spune oamenii?”, „Dacă vor crede că mint?”, „Dar eu chiar sunt coach?”, „Cine sunt eu să spun asta?”

Cu toate acestea, am făcut pagina și în aceeași seară am publicat prima postare. Cred că în momentul în care am apăsat „Publică” nu am simțit curaj. Am simțit mai degrabă că nu mai pot lua înapoi ceea ce tocmai spusesem lumii despre mine.

Mult timp am trăit cu această senzație de impostoare. Când am primit diploma, parcă mintea mea a primit în sfârșit justificarea: „Vezi? Acum ești coach cu acte în regulă.”

Privind în urmă, înțeleg că diploma mi-a oferit atunci o permisiune pe care eu încă nu știam să mi-o dau singură.

Și da, a meritat.

Dar meritul nu îl dau atât Luminiței de astăzi. Îl dau Luminiței de atunci, cea căreia îi era frică și care nu avea nicio dovadă că lucrurile vor merge bine.

Eu astăzi am dovezi.

Ea a avut doar curajul să facă primul pas. ORICUM.

06

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?

Unul dintre sfaturile cu care am o problemă este: „Manifestă ceea ce îți dorești.”

Vizualizează, crede suficient și va veni.

Nu spun că este greșit să știi ce îți dorești sau să îți imaginezi unde vrei să ajungi. Problema apare când uităm de omul din spatele dorinței.

Îi spui unei femei: „Vizualizează-te având succes.” Dar poate că în mintea ei apare imediat: „Tu? Ce succes să ai tu?”, „Nu ești suficient de bună”, „O să te faci de râs.”

Cum să construiești viața pe care ți-o imaginezi dacă, atunci când apare oportunitatea, propriile tale tipare te fac să te retragi? Poți avea cea mai frumoasă imagine despre locul în care vrei să ajungi și, în același timp, să faci zilnic alegeri care te duc în direcția opusă.

Eu cred că înainte de manifestare avem nevoie de conștientizare: ce gândesc, ce simt, ce cred despre mine și ce fac concret atunci când apare frica?

Pentru mine, schimbarea nu începe cu „Cum manifest ceea ce vreau?”, ci cu: „Ce se întâmplă în mine între ceea ce îmi doresc și ceea ce fac?”

Nu vreau doar să aștept ca viața pe care mi-o doresc să vină spre mine.

Vreau să încep și eu să merg spre ea.

07

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, indiferent de motiv, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Primul lucru pe care îl fac?

Stau degeaba.

Sună aproape ca o acțiune, nu? Dar pentru câteva minute chiar nu fac nimic. Las puțin spațiu între mine și blocaj și mă întreb: „Ce fel de blocaj este?”

Pentru mine există o diferență între „nu știu ce să fac” și „știu ce trebuie să fac, dar ceva din mine nu vrea să facă”.

În prima situație poate îmi lipsește o informație sau o abilitate. În a doua mă întreb: „Ce simt când mă gândesc să fac asta?”

Poate este frică, îndoială, presiune sau poate sunt pur și simplu obosită. Am învățat să nu mai numesc automat orice oprire „autosabotaj”. Uneori nu este nimic de reparat în mine; am nevoie doar să înțeleg ce se întâmplă.

Nu mai încerc imediat să mă forțez. Încerc să înțeleg ce mesaj îmi transmite emoția și de ce am tras frâna.

Înainte puteam să rămân zile întregi într-un blocaj, judecându-mă că iar amân.

Astăzi nu încerc neapărat să ies imediat din blocaj.

Mai întâi încerc să-l înțeleg.

08

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret?

Primul meu răspuns ar fi: depinde unde te-ai blocat.

Dacă nu știi ce să faci, cei 50 de lei pot fi foarte bine investiți într-o carte, un minicurs sau o resursă care îți oferă informația care îți lipsește.

Dar dacă știi exact ce trebuie să faci și de fiecare dată te oprești, s-ar putea să nu mai ai nevoie de încă un curs. Poate ai nevoie să înțelegi ce te oprește.

Eu sunt o persoană vizuală și kinestezică, așa că prefer să lucrez cu un ghid, coach sau, când problema cere asta, cu un terapeut. Uneori o întrebare bună pusă de omul potrivit îți arată într-o oră ceva în jurul căruia te-ai învârtit luni.

Iar dacă cei 50 de lei nu-mi ajung pentru asta, mi-aș lua un caiet, un pix și o cafea și m-aș întreba: „Ce îmi doresc?”, „Ce mă oprește?”, „Ce simt?” și „Care este cel mai mic pas pe care îl pot face astăzi?” Nu cred că avem întotdeauna nevoie de resurse mari pentru a începe. Uneori primul lucru de care avem nevoie este o oră în care să fim sinceri cu noi.

Apoi, înainte să se termine ziua, aș face acel pas.

Pentru că uneori nu cei 50 de lei ne lipsesc.

Ne lipsește decizia de a nu mai amâna încă o zi.

09

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii?

Dacă ar trebui să aleg o carte, aș alege „Puterea minții”, de James Borg.

A fost una dintre cărțile care m-au făcut să observ cu adevărat ceea ce se întâmplă în propria mea minte.

Noi avem toată ziua un dialog interior: „Nu pot”, „Nu sunt pregătită”, „Mai bine aștept”, „Ce vor spune ceilalți?” Și rareori ne întrebăm dacă ceea ce ne spunem este și adevărat. Pentru mine a fost surprinzător să descopăr cât de mult timp trăisem ascultând acea voce fără să mă gândesc că am voie să o și întreb: „De unde știi?”

Mai târziu, NLP-ul m-a ajutat să înțeleg mai bine mecanismul: cuvintele pe care mi le repet, imaginile pe care le construiesc în minte și semnificațiile pe care le dau experiențelor.

Iar coachingul mi-a oferit o idee care pentru mine a devenit fundamentală: răspunsurile sunt la client, nu la coach.

Eu pot să văd o ușă și să pun o întrebare care îl ajută pe om să o observe. Dar el decide dacă este ușa lui și dacă vrea să o deschidă.

Dacă ar trebui să păstrez o singură idee din toate acestea, ar fi: nu trebuie să crezi tot ceea ce îți spune mintea ta doar pentru că este gândul tău.

10

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?

Sincer, nu cred că am o aplicație despre care să spun: „Asta te va face consecventă.”

Când faci ceva care îți place cu adevărat și ai descoperit de ce-ul din spatele dorinței tale, nu prea ai nevoie de zece alarme care să te împingă din spate. Și uneori, dacă avem nevoie permanent să ne forțăm, merită să ne întrebăm dacă acel „vreau” este într-adevăr al nostru sau este încă un „trebuie” pe care ni l-am pus pe listă.

Dacă ar fi însă să recomand ceva, ar fi extrem de simplu: un jurnal sau o agendă mică pe care să o ai mereu cu tine.

Ideile au prostul obicei să nu vină atunci când te așezi la birou și spui: „Acum trebuie să fiu creativă.” Vin când bei o cafea, când mergi pe stradă sau când cineva spune ceva care îți aprinde un beculeț.

Eu le notez fără să mă întreb dacă sunt bune.

Iar când vine ziua aceea în care spun „Nu am nicio idee”, deschid agenda.

Uneori inspirația nu lipsește.

Doar am uitat unde am pus-o.

11

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?

Știu că întrebarea cere unul, dar aici o să trișez și o să spun doi: Paul Olteanu și Ștefan Sandu.

Sunt mai mulți oameni de la care învăț, însă cu ei am rezonat foarte mult pentru că îmi oferă trei lucruri de care eu am nevoie: claritate, structură și înțelegere.

Eu nu mă mulțumesc foarte ușor cu „gândește pozitiv”, „ai mai multă încredere” sau „nu-ți mai fie frică”.

Prima mea întrebare este aproape întotdeauna: „Bine, dar cum funcționează?”

Ce se întâmplă în minte? De ce repetăm un comportament despre care știm că nu ne ajută? De ce două persoane trăiesc aceeași situație atât de diferit?

Îmi plac oamenii care pot lua un mecanism complicat și îl pot explica atât de clar încât să spui: „Aaa... deci asta se întâmplă cu mine!” Pentru mine, acel „Aaa...” valorează enorm. Este momentul în care teoria încetează să mai fie doar teorie și începi să te recunoști în ea.

Cred că acesta este lucrul pe care îl caut și eu: nu răspunsuri pe care să le repet, ci înțelegere care mă ajută să pun întrebări mai bune.

12

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie a fost să recunosc față de mine însămi că vreau să fac ceva cu pasiunea mea pentru autocunoaștere.

Puteam să continui să citesc, să studiez și să învăț doar pentru mine. Era mult mai confortabil.

Cu totul altceva era să ies în fața oamenilor și să spun: „Uite ce am învățat și cred că te pot ajuta și pe tine să înțelegi cum ai ajuns să fii cine ești astăzi.”

Acolo nu mai era doar pasiune. Era expunere.

Și apărea imediat vocea: „Expert? Tu? Dar cât mai ai de învățat?”

Da, mai am enorm de învățat. Dar am înțeles că a mai avea de învățat nu înseamnă că nu ai nimic de oferit acum. Cred că aceasta a fost una dintre permisiunile cele mai greu de dat mie însămi: să nu mai aștept ziua în care voi ști suficient încât să nu mă mai îndoiesc deloc.

Nu cred că am luat decizia într-o singură zi. Am luat-o prin multe decizii mici: prima pagină, prima postare, primul webinar, prima dată când am avut curajul să spun ceea ce știu.

Cea mai grea decizie nu a fost să le spun celorlalți cine vreau să fiu.

A fost să-mi dau mie voie să cred că pot deveni acea persoană.

13

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Cel mai contraintuitiv lucru pe care l-am învățat este că de cele mai multe ori curajul vine după acțiune, nu înainte.

Mult timp am crezut că într-o zi voi avea suficientă încredere, nu-mi va mai fi atât de frică și atunci voi face lucrurile pe care vreau să le fac.

Numai că ziua aceea nu prea venea.

Apoi mi-am pus o întrebare: „De unde să vină încrederea dacă eu nu fac niciodată lucrul care mi-ar putea demonstra că pot?”

Încrederea are nevoie de dovezi, iar dovezile apar după acțiune.

Fac ceva cu frica lângă mine și după aceea pot spune: „Am făcut-o.” Data viitoare mintea mea are deja o experiență pe care se poate sprijini. Și fiecare experiență devine un mic vot pentru versiunea mea care începe să creadă: „Poate chiar pot.”

De aceea, pentru mine curajul nu mai înseamnă „nu mi-e frică”.

Înseamnă: „Mi-e frică și aleg să fac pasul.”

Nu aștept curajul ca să acționez. Acționez și construiesc curaj.

Nu aștept încrederea ca să fac primul pas. Fac primul pas și construiesc încredere.

14

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții? Ce faci tu diferit față de cineva care așteaptă?

Pentru mine înseamnă să fac următorul pas chiar dacă nu știu sigur unde mă va duce.

Înseamnă și să nu renunț la un vis doar pentru că oamenii din jurul meu nu îl înțeleg. Uneori nu vorbesc aceeași limbă cu tine și nu văd ceea ce vezi tu. Și am învățat că nu am nevoie ca toată lumea să-mi înțeleagă visul pentru ca el să aibă valoare pentru mine.

Dar asta nu înseamnă nici să mă agăț de ceva care nu funcționează.

Una dintre premisele NLP care îmi place spune: „Nu există eșec, există doar feedback.”

Dacă ceea ce fac nu dă rezultate, mă întreb: „Ce îmi spune rezultatul acesta? Ce pot schimba?”

Am învățat să fac diferența între a rămâne fidelă visului și a rămâne fidelă unei strategii.

Visul poate rămâne. Strategia se poate schimba de o sută de ori.

Și am învățat să-mi caut oamenii: oameni care construiesc, învață, încearcă, cad și se ridică.

Mediul contează. Uneori ai nevoie să stai lângă oameni pentru care ceea ce tu visezi nu pare o nebunie, ci o posibilitate.

Astăzi nu mai spun: „Când voi fi sigură, voi face.”

Spun: „Fac un pas, văd ce se întâmplă, învăț, ajustez și fac următorul pas.”

Garanția nu o am.

Dar am posibilitatea de a mă adapta pe drum.

15

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?

Dacă ai ajuns până aici și ceva din povestea mea a făcut acel mic „click” în mintea ta, atunci simt că mi-am atins obiectivul. Nu trebuie să faci lucrurile așa cum le-am făcut eu. Ia doar ceea ce rezonează cu tine și îți este de folos.

Dacă ar fi să îți dau o singură permisiune, ar fi aceasta:

Dă-ți voie să începi înainte să ai toate răspunsurile.

Nu mai aștepta să dispară frica, să ai suficientă încredere sau să vină momentul în care te vei simți 100% pregătit.

Dar nici nu vreau să-ți spun simplu: „Hai, poți! Fă-o!”

Mai degrabă te-aș întreba: „Ce anume din tine cere să mai aștepți?”

Poate îți lipsește o informație. Poate ai nevoie să înveți ceva. Poate îți este frică să greșești, să fii judecat sau să descoperi că nu ești suficient de bun.

Ascultă vocea aceea, dar nu îi da automat dreptate.

Nimeni nu ne-a dat un manual de utilizare când ne-am născut. Avem însă o minte care gândește și construiește scenarii, emoții care ne transmit informații și un corp care ne vorbește. Du-te și descoperă-ți propriile instrumente.

Descoperă de unde vin acele „nu pot”, „nu sunt suficient”, „mai aștept”, „nu sunt pregătit”. Nu trebuie să devii altcineva ca să începi. Poate primul lucru pe care ai nevoie să-l descoperi este cât din omul care vrei să fii există deja în tine.

Și apoi fă un pas.

Nu trebuie să fie mare și nici să îți garanteze că vei ajunge acolo unde îți dorești.

Iar dacă vocea din tine încă întreabă: „Dar dacă nu reușesc?”, îți las întrebarea pe care am învățat și eu să mi-o pun:

„Și dacă nu am nevoie de garanția că voi reuși ca să îmi dau voie să încep?”

Poate că uneori nu avem nevoie de încă o garanție.

Avem nevoie de permisiunea de a face primul pas.

ORICUM.

Permisiunea

„Dă-ți voie să începi înainte să ai toate răspunsurile. Poate că uneori nu avem nevoie de încă o garanție. Avem nevoie de permisiunea de a face primul pas. ORICUM.”

Luminița Picu