Descrie ce faci în maximum trei propoziții

Eu nu lucrez cu dependența. Eu lucrez cu ceea ce lasă dependența în urmă: mame și soții care și-au pierdut liniștea, care trăiesc cu teamă, vinovăție și neputință.

Știu cum arată zilele în care telefonul sună și inima îți sare din piept. Știu cum este să adormi cu grijile și să te trezești cu ele, crezând că trebuie să duci singură o povară prea grea pentru un singur om.

În comunitatea pe care o construiesc, femeile găsesc locul pe care și eu l-am căutat ani la rând: un loc în care nu trebuie să explice de ce le este teamă, de ce plâng sau de ce încă speră. Un loc în care își pot regăsi echilibrul în iubire pentru copii sau partenerii lor și pot descoperi că nu sunt singure.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Mulți mă văd astăzi calmă și echilibrată.

Puțini își imaginează că au fost ani în care trăiam într-o stare de alertă continuă. Au fost seri în care stăteam pe marginea patului și mă întrebam: „De ce copilul meu?” Zile în care aveam impresia că, orice aș face, nu este de ajuns.

Au fost conversații cu medici și psihologi care îmi spuneau: „Nu renunțați.” Au fost lacrimi pe care le ascundeam ca să nu le vadă nimeni și clipe în care o singură scânteie de speranță din ochii fiului meu îmi dădea puterea să mai continui încă o zi.

Privind în urmă, îmi dau seama că acei ani nu m-au învățat cum să nu-mi fie teamă. M-au învățat cum să rămân în picioare chiar și atunci când sufletul îmi tremură.

A existat un moment specific când ai știut că nu mai poți continua ca înainte?

Nu mi-am propus niciodată să lucrez cu mame.

Viața m-a adus aici.

Ani de zile am trăit alături de fiul meu fără să înțeleg cu adevărat prin ce trece. Ca orice mamă, am încercat să găsesc soluții și să sper că vom putea rezolva singuri.. Până într-o zi cand, căutând soluții pentru el, am participat la un curs gratuit despre visuri.

La un moment dat, inițiatoarea acestui program ne-a pus o întrebare simplă:

„Care este visul tău?”

Am rămas fără răspuns.

Ani la rând mă întrebasem doar ce mai pot face pentru copiii mei, pentru familia mea. Nimeni nu mă mai întrebase ce îmi doresc eu.

În ziua aceea s-a născut un vis.

Să creez locul pe care eu însămi l-am căutat ani de zile. Un loc în care o mamă să poată spune, fără rușine: „Nu mai pot.”

Și să întâlnească, în loc de judecată, înțelegere.

Povestește un moment concret în care ai ales să continui, deși totul îți spunea să te oprești

Când am început să construiesc această comunitate, eram foarte puține.

Uneori treceau săptămâni fără ca o mamă nouă să ni se alăture. Mă întrebam dacă mesajul meu ajunge la femeile care aveau cea mai mare nevoie să-l audă.

De fiecare dată îmi revenea în minte aceeași imagine.

O mamă care, târziu în noapte, caută pe internet un răspuns la întrebarea pe care nu are curajul să o pună nimănui:

„Mai trece cineva prin asta?”

Pentru ea am continuat.

Astăzi știu că lucrurile care schimbă cu adevărat vieți cresc în tăcere. Mai întâi prind rădăcini. Abia apoi încep să se vadă.

Ce te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public?

Cel mai greu mi-a fost să-mi spun propria poveste.

Nu pentru că îmi era teamă să vorbesc despre mine, ci pentru că mă gândeam la copiii mei. Mă întrebam dacă, vorbind despre ceea ce am trăit ca familie, nu îi expun și nu le face rău.

Multă vreme am ales tăcerea. Credeam că așa îi protejez.

Apoi am înțeles că tăcerea îi lasă și pe alții singuri.

Dacă eu nu aveam curajul să vorbesc, alte mame aveau să creadă că și ele trebuie să ascundă ceea ce trăiesc.

Astăzi încă îmi este greu, de fiecare dată când îmi spun povestea.

Dar dacă o singură mamă citește aceste rânduri și simte că nu mai este singură, atunci a meritat fiecare emoție.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în domeniul tău?

Cred că unul dintre cele mai dăunătoare sfaturi pe care le primesc mamele este:

„O mamă trebuie să facă orice pentru copilul ei.”

Ani la rând am crezut că asta înseamnă iubirea.

Astăzi cred că este una dintre cele mai periculoase confuzii.

Când faci orice, riști să faci și ceea ce îi prelungește suferința.

Cred că o mamă nu trebuie să facă orice. O mamă trebuie să aibă înțelepciunea de a face ceea ce îi este cu adevărat de folos copilului ei, chiar și atunci când acest lucru este dureros pentru amândoi.

Iubirea nu se măsoară doar prin ceea ce faci pentru copilul tău. Uneori se măsoară prin ceea ce ai curajul să nu mai faci.

Ce faci în primele zece minute când te simți blocată?

Primul lucru pe care îl fac este să mă opresc.

Închid telefonul. Mă așez câteva minute în liniște și spun o rugăciune. Asta îmi aduce aminte că nu trebuie să controlez tot și că, chiar dacă eu nu văd încă soluția, există un drum pe care îl pot descoperi pas cu pas.

Apoi respir adânc câteva minute. Am învățat că, înainte să-mi liniștesc gândurile, trebuie să-mi liniștesc corpul.

Abia după aceea încep să caut alte soluții. Am observat că deciziile luate din teamă sunt rareori cele mai bune. Cele mai bune idei îmi vin atunci când reușesc să-mi recapăt puțină liniște.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă, ce i-ai recomanda?

I-aș spune așa:

„Ia un caiet de 20 de lei și un pix bun.”

Apoi deschide prima pagină și fă două coloane:

Ce pot controla. Ce nu pot controla.

După aceea, întreabă-te:

„Unde îmi consum energia astăzi?”

Și scrie. Fără să te cenzurezi. Fără să încerci să dai răspunsuri frumoase.

De multe ori, răspunsul pe care îl căutăm este deja în noi. Doar că este acoperit de teamă, vinovăție și zgomot.

Cred că schimbarea începe cu claritatea, iar claritatea începe cu adevărul. Când ai curajul să privești adevărul fără să te mai minți și fără să te mai judeci, ai făcut deja primul pas spre ieșirea din blocaj.

Dacă după aceea ți-ar mai rămâne câțiva bani, ți-aș spune să cumperi o carte bună sau să-i investești într-o conversație cu un om care știe să asculte cu adevărat.

Uneori, o singură conversație sinceră schimbă mai mult decât zece cărți citite în grabă.

Ce carte, concept sau idee ți-a schimbat fundamental modul de a lucra?

Cartea care mi-a schimbat cel mai mult felul de a privi lucrurile a fost „Renunțarea la codependență”, de Melody Beattie.

În paginile ei am întâlnit pentru prima dată conceptul de detașare iubitoare. A fost ca și cum cineva ar fi pus în cuvinte ceea ce căutam de ani de zile, fără să pot explica.

Astăzi numesc acest fel de a iubi echilibru în iubire, pentru că mi-a schimbat perspectiva asupra iubirii. Am înțeles că iubirea sănătoasă nu înseamnă să porți responsabilitatea pentru viața celuilalt, ci să poți rămâne prezent, cu empatie și iubire, fără să-ți pierzi propriul echilibru.

Pentru mine, asta înseamnă să nu mai las teama să hotărască în locul iubirii. Să rămân aproape de copiii mei, fără să preiau asupra mea alegerile și consecințele care le aparțin.

Această idee mi-a schimbat nu doar felul în care îmi trăiesc viața, ci și felul în care sunt alături de mamele din comunitatea mea.

Ce ai în telefon și ai recomanda oricui?

Nu o aplicație mi-a schimbat viața.

Ci oamenii.

În telefonul meu sunt conversații și comunități din care învăț, care mă încurajează și care îmi amintesc că nimeni nu este făcut să ducă singur cele mai grele încercări.

Ori de câte ori simt că mă îndoiesc sau că obosesc, deschid una dintre aceste conversații. De multe ori, un singur mesaj îmi amintește de ce am început și pentru cine fac ceea ce fac.

Cred că multe dintre rănile noastre se nasc în relații.

Și tot în relații încep să se vindece.

Ce creator, autor, gânditor sau mentor urmărești activ?

Mi-ar fi greu să aleg un singur om. În această perioadă citesc și urmăresc autori din domeniul dependenței, codependenței, traumelor și relațiilor de familie. Fiecare mă ajută să înțeleg încă o parte dintr-un puzzle complex.

Dacă ar fi totuși să aleg un mentor, l-aș numi pe Pera Novacovici.

Prin materialele lui am înțeles mai profund codependența și, mai ales, conceptul de detașare iubitoare. Nu am găsit doar informații, ci o perspectivă care mi-a schimbat felul în care mă raportez la copiii mei, la mine însămi și la rolul meu de mamă.

Apreciez faptul că vorbește despre dezvoltarea personală într-un mod clar, practic și profund. M-a ajutat să înțeleg că nu pot schimba viața altcuiva, dar pot schimba felul în care aleg să fiu prezentă în relație.

Astăzi, când construiesc un proiect dedicat mamelor care trec prin experiențe asemănătoare, multe dintre întrebările pe care le adresez și principiile după care lucrez sunt influențate de această perspectivă.

Continui să învăț din multe surse, dar cele mai valoroase lecții se nasc acolo unde ceea ce citesc întâlnește viața reală. În întâlnirile cu mamele din comunitatea mea, teoria capătă sens, iar învățarea devine experiență.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani?

Cea mai grea decizie a fost să-i spun fiului meu că nu mai continuăm să îi rezolvăm problemele în locul lui.

Ajunsesem într-un punct în care am înțeles că felul în care încercam să îl protejez nu îl mai ajuta.

După ce i-am spus, s-a așternut între noi o tăcere apăsătoare. O tăcere care părea că nu se mai termină. Au fost momente în care am vrut să mă răzgândesc, doar ca să scap de durerea aceea.

Dar am rămas în decizia mea.

Privind în urmă, îmi dau seama că acela a fost momentul în care am început să-mi schimb felul de a-i iubi pe copiii mei.

Am înțeles că iubirea nu înseamnă să îndepărtez fiecare consecință dureroasă din drumul lor. Uneori, cea mai grea formă de iubire este să rămâi aproape, să pui limite și să ai încredere că vor găsi puterea de a-și trăi propriul drum.

Astăzi cred că aceea a fost ziua în care am ales, pentru prima dată, să nu mai las teama să hotărască în locul meu.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Mult timp am crezut că oamenii curajoși sunt cei cărora nu le este frică.

Astăzi cred exact opusul.

Curajul nu începe când dispare frica. Curajul începe în clipa în care alegi să nu o mai lași să hotărască în locul tău.

Unele dintre cele mai curajoase decizii din viața mea le-am luat cu inima strânsă și cu lacrimi în ochi, pentru că înțelesesem că, dacă rămân acolo unde sunt doar de teamă, nimic nu se va schimba.

De atunci am învățat că opusul curajului nu este frica.

Opusul curajului este să lași frica să-ți conducă viața.

Iar în experiența mea, curajul arată, de multe ori, mult mai simplu decât ne imaginăm: un adevăr spus la timp, o limită pusă cu iubire, o decizie grea pe care alegi să nu o mai amâni.

Ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Pentru mine, să merg înainte fără garanții înseamnă să fac următorul pas, chiar și atunci când nu văd tot drumul.

Așa am construit comunitatea pentru mame. Nu știam câte femei vor avea nevoie de ea, dacă vor avea încredere în mine sau dacă voi reuși să ajung la ele. Dar am început.

La fel a fost și când am ales să vorbesc public despre ceea ce am trăit. Nu aveam nicio garanție că voi fi înțeleasă. Dimpotrivă, mă temeam că voi fi judecată. Și totuși, am făcut pasul.

Am învățat că, dacă aș fi așteptat momentul în care să mă simt complet pregătită sau sigură, probabil că aș fi așteptat și astăzi.

Viața m-a învățat că nu pot controla rezultatul. Pot însă alege, în fiecare zi, să fac următorul pas.

Asta înseamnă, pentru mine, să merg înainte fără garanții.

Ce permisiune vrei să îi dai cuiva care amână?

Îți dau permisiunea să începi înainte să te simți pregătit.

Să faci primul pas chiar dacă încă îți este teamă. Să nu mai aștepți momentul perfect, pentru că, de cele mai multe ori, el nu vine.

Nu ai nevoie să ai toate răspunsurile ca să pornești la drum. Ai nevoie doar de curajul de a face următorul pas.

Și îți mai dau o permisiune.

Să nu mai porți singur ceea ce este prea greu pentru un singur om.

Uneori, viața începe să se schimbe în clipa în care ai curajul să spui:

„Am nevoie de ajutor.”

Cred că acesta este unul dintre cele mai puternice acte de curaj.

Începe cu pasul pe care îl poți face astăzi. Claritatea vine pe parcurs, iar uneori curajul unui singur om devine speranța altuia.