Melina Claudia Tasi
Terapeut prin energie, artistă, creatoare de tablouri cu simboluri sacre
„Bucuria de a trăi. Așa și-ar numi ea filmul despre ceea ce face. Nu are școală de artă și spune că nu s-a născut cu niciun talent; are curiozitate, îndemânare și tutoriale pe YouTube. Peste o sută de tablouri vândute mai târziu, se numește artistă ca și cum ar fi de la sine înțeles. Femeilor care s-au pierdut pe ele însele după o mutare, o despărțire sau o pierdere nu le promite că li se schimbă viața după o ședință. Le cere timp.”
Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.
Ajut femeile care au trecut prin schimbări majore de viață (mutarea într-o altă țară, pierderea unei persoane dragi, o despărțire) să își regăsească echilibrul și să lase în urmă ceea ce le ține blocate.
Le însoțesc în procesul de a-și construi o viață trăită cu mai multă libertate, sens și bucurie.
De adăugat, ca ultimă frază a primului paragraf: Pe scurt, îi ajut pe oameni să nu mai treacă prin viață doar supraviețuind, ci să învețe să se bucure din nou de ea.
Și, la finalul răspunsului: Am avut femei care, la câteva luni după ce am lucrat împreună, mi-au scris că viața lor a luat o direcție cu totul nouă. Unele și-au găsit partenerul pe care și-l doreau de mult, altele și-au schimbat locul de muncă, s-au mutat sau au avut curajul să ia decizii pe care le amânau de ani de zile. Nu cred că eu le-am schimbat viața. Cred că ele și-au redescoperit puterea de a o schimba.
A doua e din răspunsul tău despre ce ți-a spus cineva despre munca ta. E singurul loc din tot materialul unde apar rezultate, iar tu le atribui lor, nu ție. Asta e mai convingător decât orice promisiune. Cititorul are nevoie de un motiv să te creadă înainte de a intra în capitol, iar ultima propoziție îi spune, din primul rând, că nu îi vinzi o salvare.
De ce: prima frază e a ta, din felul în care i-ai explica unui vecin de 60 de ani ce faci. E cea mai simplă și cea mai clară propoziție pe care ai scris-o despre munca ta. Aici, în răspunsul cu care se deschide capitolul, „să își regăsească echilibrul” și „mai multă libertate, sens și bucurie” sunt formulări pe care cititorul le-a mai auzit de o sută de ori. „Să nu mai treacă prin viață doar supraviețuind” nu le-a mai auzit.
Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine? Ceva ce nu apare în bio-ul tău și nici în prezentările publice.
Puțini știu că am trecut prin atacuri de panică, burnout și momente în care simțeam că mi-am pierdut complet direcția după mutarea în Germania. Am avut și o experiență la limita dintre viață și moarte în copilărie, care mi-a schimbat profund felul în care privesc viața.
Tocmai de aceea, astăzi nu vorbesc doar din teorie, ci și din propria experiență de reconstrucție.
Ce s-a întâmplat, pe scurt, în experiența aceea de la limita dintre viață și moarte din copilărie? Și ce anume s-a schimbat în felul tău de a privi viața după ea? Două, trei propoziții ajung.
De ce: e cel mai puternic lucru din răspuns și singurul spus fără niciun detaliu. Restul e concret, atacuri de panică, burnout, mutarea în Germania, iar propoziția asta trece pe lângă cititor ca o mențiune, deși e exact genul de lucru pentru care ar ține minte capitolul tău. Dacă e prea personal ca să apară în carte, spune-ne și o scoatem cu totul. E mai bine să lipsească decât să rămână o ușă deschisă în care cititorul se uită și nu vede nimic.
A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?
Era perioada în care am început să simt beneficiile terapiei prin energie. În plin Corona, când la muncă trebuia să păstrăm distanța de doi metri între noi, un coleg cu care schimbasem câteva conversații și care după aceea m-a ignorat mai multe săptămâni la rând a trecut pe lângă mine, m-a salutat și m-a strâns tare de mână.
Puțin mai târziu ne-am nimerit să lucrăm în același loc și mi-a mărturisit că suferă de o depresie severă, despre care nu mai vorbise cu nimeni în afară de psihologul lui.
Mi-a arătat antebrațul plin de cicatrici. Mi-a spus că se tăia pentru ca durerea fizică să acopere durerea sufletului.
Știind ce efecte minunate am avut eu în viața mea după ședințele de terapie prin energie, i-am recomandat-o și lui.
Ziua următoare l-a luat salvarea de la muncă. Avea o tumoare de care nu știa și a fost nevoie de operație de urgență. Am scris mesaje cu el până a intrat în operație și tot timpul operației m-am rugat pentru el. Prin tehnicile pe care le aveam la dispoziție, îi trimiteam lumină și iubire.
Mă supăra că nu l-am putut ajuta. Mă gândeam încontinuu că, dacă aveam cursul de terapeut, aș fi putut să îl ajut cu multe luni înainte.
Când s-a trezit, mi-a spus că a simțit tot timpul operației că îl țin de mână.
Chiar în acea zi am luat hotărârea să fac cursul de terapeut, iar în zilele următoare l-am și făcut.
Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?
Am avut nevoie de mai multe luni și de multe materiale parcurse, o căutare continuă care mă neliniștea.
Într-un final am făcut ordine în gânduri: „Nu vreau o afacere cu orice preț! Nu vreau o afacere în care să las pe cineva care nici nu își ia efortul să mă asculte două minute să calce în picioare principiile mele și să mă facă să fiu într-un fel care nu sunt, doar ca să demonstreze că funcționează sistemul pe care îl folosește.”
Am înțeles că stagnarea și neclaritatea nu erau din lipsă de cunoștințe sau din neîncredere în mine, ci din faptul că nu eram aliniată cu modul în care îmi construiam afacerea.
Am hotărât să încep de la început, dar așa cum mă simt eu bine, și lucrurile au început să se pună în mișcare.
Atunci mi-a fost recomandată Adriana Radu. În programul ei am găsit, pe lângă structură, și înțelegerea pentru ceea ce fac, și posibilitatea de a construi și de a crește fără să fac lucruri care nu sunt aliniate cu mine.
De mutat în față, ca prim paragraf al răspunsului, propoziția ta care acum stă la mijloc: Nu vreau o afacere cu orice preț! Nu vreau o afacere în care să las pe cineva care nici nu își ia efortul să mă asculte două minute să calce în picioare principiile mele și să mă facă să fiu într-un fel care nu sunt, doar ca să demonstreze că funcționează sistemul pe care îl folosește.
De ce: e cea mai vie propoziție din tot capitolul și e scrisă la nervi, se aude vocea ta în ea. Acum e îngropată după contextul căutării, iar cititorul ajunge la ea abia după ce a trecut prin „mai multe luni și multe materiale parcurse”. Pusă prima, el intră direct în conflict și abia apoi află cum ai ajuns acolo. E și singurul loc din capitol în care refuzi ceva, iar un refuz spune despre om mai mult decât zece intenții.
Două lucruri. Prima propoziție a răspunsului tău („Am încheiat un cuinterviuri...”) s-a pierdut la transcriere și nu putem reconstitui ce ai vrut să spui. Ce ai încheiat, de fapt? Și, mai departe: „lucrurile au început să se pună în mișcare”, adică ce anume? Prima clientă plătită, prima expoziție, prima lună în care ai avut mai mult de o programare?
De ce: întrebarea cere explicit ce s-a întâmplat după, iar răspunsul se oprește la senzația de mișcare. E singurul loc din capitol unde spui că a funcționat ceva fără să spui ce anume, iar cititorul îți dă credit o dată, nu de două ori. Un singur detaliu concret transformă decizia dintr-o intenție frumoasă într-o dovadă.
Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?
Să mă numesc terapeut prin energie și artistă.
Mult timp am ocolit aceste titulaturi, din diferite motive. Au trecut ani până am reușit să mă aliniez cu noua mea identitate. Mult timp spuneam că am făcut un curs de terapeut, doar ca să evit să spun direct că sunt terapeut prin energie.
Totul a început cu un curs de geometrie sacră. Întâi doar colorat, apoi desenat pe hârtie, apoi pe pânză.
Totuși, artistă nu mă puteam numi, pentru că nu am făcut vreo școală de artă și niciun talent înnăscut nu am, și mă comparam mult cu artiști care aveau alte stiluri.
Ceea ce am însă e creativitate, îndemânare și curiozitate. Deci le-am combinat cu experimentare și tutoriale pe YouTube și am dezvoltat un stil al meu.
În plus, mă folosesc de abilitățile din terapia prin energie și încarc tablourile pentru a deveni un fel de amulete.
După câteva expoziții și târguri de artă și peste 100 de tablouri vândute, azi mă numesc artistă de parcă ar fi ceva foarte natural și de la sine înțeles.
Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău? Cel pe care îl urmează toată lumea și care, după tine, face mai mult rău decât bine.
Mulți urmează sisteme care au funcționat la alții, fără să analizeze dacă li se potrivesc și lor. Când ești femeie și ești în domeniul spiritualității sau al artei, nu ai cum să urmezi, de exemplu, un sistem în stil bărbătesc, mecanic, rigid.
Răspunsul, așa cum l-am primit, începe la mijlocul unei propoziții („valorile noastre.”) și partea de dinainte lipsește. Am scos fragmentul orfan, ca să nu rămână în carte o frază fără început. Până ne trimiți ce lipsește, propunem să folosim aici răspunsul tău la aceeași întrebare din setul de voce, care e complet:
Cel mai prost sfat din domeniul meu este: „Există o tehnică care îți va schimba viața.” Nu cred că o tehnică schimbă o viață. Oamenii schimbă vieți. Prin deciziile pe care le iau, prin consecvența cu care le aplică și prin curajul de a rămâne pe drum chiar și atunci când nu văd rezultate imediat.
Am trecut și eu prin perioada în care alergam după următoarea metodă, următorul curs și următorul mentor, convinsă că acolo voi găsi răspunsul. Astăzi cred exact invers. Nu mai caut metoda perfectă. Prefer o metodă pe care să o înțeleg în profunzime și pe care să o aplic suficient de mult încât să devină parte din mine. De aceea cred că transformarea nu vine din câte tehnici cunoști, ci din cât de dispus ești să te transformi tu.
Urmate de ce ai scris aici, păstrat întocmai, începând cu „Mulți urmează sisteme care au funcționat la alții...”.
De ce: „Există o tehnică care îți va schimba viața” e formularea exactă a sfatului prost, spusă în cuvintele pe care le aude cititorul în fiecare zi pe internet. Iar tu nu o contrazici cu o opinie, o contrazici cu propria biografie: ai alergat și tu după următorul curs. E singurul loc din tot materialul unde te pui pe tine în postura celui care a greșit, și exact asta te face credibilă când, mai târziu, spui că transformarea are nevoie de timp. Ar fi păcat ca răspunsul ăsta să rămână într-un set care nu ajunge niciodată la cititor.
Când simți că ești blocată și nu poți înainta, indiferent de motiv, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute? Nu ce ar trebui să faci, ci ce faci tu de fapt.
O pauză. Fac altceva, ca să mă detașez și să pot reveni cu un alt punct de vedere.
Însă foarte des vorbesc cu partenerul meu despre blocajul meu și îl analizăm până îmi dau seama ce mă bloca. El are capacitatea de a transforma conversația într-o oglindă și astfel reușesc repede să observ ce nu vedeam până atunci. Când am găsit blocajul, știu deja ce am de făcut.
Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret să facă, să cumpere sau să experimenteze?
În primul rând, aș lua o pauză. O pauză adevărată. Aș ieși complet din rutina mea și aș face ceva diferit: o plimbare în natură, puțin sport, o meditație sau aș citi câteva pagini dintr-o carte care mă inspiră.
Apoi mi-aș lua un caiet și un pix și aș începe să scriu. M-aș întreba: ce mă blochează, de fapt? Și aș scrie foarte detaliat, fără să mă cenzurez.
Aș observa unde simt blocajul în corp. Este în piept? În stomac? În gât? Cum se simte? Ca o apăsare, o strângere, un nod, o sufocare? Ce emoție este acolo? Frică, rușine, neputință, nesiguranță?
Apoi aș întreba acea emoție: ce încerci să-mi spui? Când am mai simțit asta în viața mea?
De foarte multe ori, răspunsul ne duce într-un alt moment din trecut. Uneori descoperim că asociem situația prezentă cu o experiență veche, care încă ne influențează fără să ne dăm seama. Alteori, blocajul apare pentru că suntem în fața unui pas mare de creștere, iar ieșirea din zona de confort activează frica.
Există și situații în care blocajul ne arată că nu suntem pe drumul potrivit. De aceea este important să înțelegem care este natura blocajului. Este o rană veche care cere vindecare? Este frica de a crește? Sau este un semn că direcția aleasă nu este cea potrivită pentru noi?
Când înțelegi natura blocajului, deja ai făcut primul și cel mai important pas spre deblocare.
Iar cei 50 de lei i-aș folosi la final ca pe un ritual de celebrare. Mi-aș cumpăra ceva care să marcheze acel moment de conștientizare: o cafea foarte bună, o prăjitură, o înghețată, un buchet de flori sau orice lucru care îmi transmite mesajul: „Am făcut un pas înainte și merit să mă bucur de el.”
Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii? De ce aceea și nu alta?
Dacă ar fi să aleg două cărți care mi-au influențat profund modul de a lucra și de a lua decizii, acestea ar fi „Cel mai vestit vânzător din lume” de Og Mandino și „În atelierul de magie” (Into the Magic Shop) de Dr. James R. Doty.
„În atelierul de magie” m-a impresionat pentru că este povestea unui băiat care, privind din exterior, avea foarte puține șanse să reușească în viață. Provenea dintr-un mediu dificil, iar viitorul lui părea deja scris. Însă întâlnirea cu o femeie care l-a învățat câteva principii simple despre controlul minții, deschiderea inimii, intenție și vizualizare i-a schimbat complet destinul. A ajuns un neurochirurg de renume mondial și cercetător, iar cartea mi-a întărit convingerea că, atunci când înveți să lucrezi cu lumea ta interioară, îți poți schimba radical viața. De atunci privesc fiecare blocaj ca pe o invitație de a mă întoarce în interior și de a transforma mai întâi ceea ce se întâmplă acolo.
„Cel mai vestit vânzător din lume” m-a învățat că adevărata vânzare nu are legătură cu manipularea, ci cu iubirea și cu dorința sinceră de a aduce valoare celuilalt. M-a impresionat determinarea personajului principal de a continua atunci când toți ceilalți renunțau, de a mai bate la încă o ușă, de a mai încerca încă o dată, chiar și atunci când ceilalți se întorceau deja acasă. Este o lecție despre perseverență, disciplină și credința că succesul aparține celor care mai fac un pas atunci când majoritatea se opresc.
În același timp, cartea este plină de simboluri care m-au făcut să privesc viața diferit. Unul dintre cele mai puternice momente este acela în care personajul oferă în dar veșmântul pe care trebuia să îl vândă. Gestul pare o pierdere, însă tocmai acel act de generozitate îi schimbă destinul. Mi-a rămas ideea că binele făcut cu inimă nu se pierde niciodată și că, uneori, lucrurile pe care le oferim fără să așteptăm nimic în schimb se întorc la noi în cele mai neașteptate moduri.
Aceste două cărți mi-au confirmat două principii după care încerc să trăiesc și să lucrez: transformarea începe întotdeauna din interior, iar ceea ce oferim cu iubire și autenticitate are puterea de a schimba atât viața noastră, cât și viața celor din jur.
Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară?
Ani la rând m-am luptat cu mine. Aveam perioade în care abia așteptam să lucrez, aveam zece idei deodată, eram plină de energie și simțeam că pot muta munții din loc. Apoi veneau zile în care, oricât îmi doream să creez, pur și simplu nu puteam. Nu-mi găseam cuvintele, nu-mi puteam aduna gândurile și mă învinovățeam pentru asta.
În ultima perioadă am înțeles că nu este un defect. Pur și simplu face parte din ritmul meu. Am acceptat că sunt femeie, că energia mea nu este aceeași în fiecare zi și că există perioade pentru creație intensă și perioade pentru odihnă, reflecție și așezare.
Paradoxal, din momentul în care am încetat să mă mai lupt cu aceste cicluri, am devenit mult mai constantă. În zilele în care inspirația vine, creez cât pot de mult. Iar în zilele în care nu vine, nu mă mai forțez. Am învățat că uneori și pauza face parte din procesul de creație.
Ce ai, concret, în telefon? O aplicație, o notiță, o alarmă, un album de fotografii, o listă. Sau, dacă nu ai nimic în telefon, spune-ne exact asta, e la fel de bun un răspuns: „nu am niciun sistem în telefon, am un caiet”. La întrebarea 08 vorbești despre caiet și pix, poate acolo e răspunsul.
De ce: răspunsul de acum e bun și e o eliberare pentru oricine se învinovățește că nu are aceeași energie în fiecare zi. Dar întrebarea cere un obiect pe care cititorul îl poate copia mâine, iar cele 15 întrebări se citesc comparativ cu ceilalți contribuitori, care dau toți un lucru concret aici. Ideal ar fi să păstrăm ce ai scris și să adăugăm, la final, o singură propoziție cu lucrul din telefon. Așa rămân și principiul, și instrumentul.
Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?
În această perioadă o urmăresc pe Adriana Radu, iar motivul este mai profund decât simplul fapt că îmi place ceea ce predă.
La un moment dat mi-am dat seama că fiecare mentor are propria perspectivă și propriul mod de a lucra. De multe ori, tocmai când eram pregătită să trec la nivelul următor, schimbam direcția. Ajungeam la alt mentor, care mă întorcea din nou la bază, pentru că aborda lucrurile diferit. Astfel, aveam impresia că învăț foarte multe, dar, de fapt, rămâneam mereu la început.
De aceea, astăzi aleg să merg în profunzime, nu în lățime. Prefer să lucrez o perioadă îndelungată cu același mentor, să înțeleg cu adevărat principiile lui, să le aplic și să le verific prin propria experiență, înainte de a căuta altceva.
Pentru mine, cea mai mare lecție a fost că progresul nu vine din a aduna cât mai multe metode, ci din a practica suficient de mult una, până când devine parte din tine.
Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?
Ani la rând am oscilat între întrebări: îmi doream să ajut oamenii prin terapia pe care o ofer, prin tablourile pe care le creez și prin tot ceea ce construiesc, dar încă aveam îndoieli dacă acesta este, cu adevărat, locul meu.
Atunci am luat decizia să-mi deschid propria firmă și să-mi asum acest drum, indiferent cât va dura până voi vedea rezultatele.
Nu a fost o decizie bazată pe certitudinea că voi avea succes. A fost o decizie bazată pe certitudinea că acesta este sensul meu. Mi-am spus că, indiferent dacă vor exista perioade ușoare sau dificile, aceasta este calea pe care aleg să merg.
De atunci, întrebarea nu mai este „Oare este pentru mine?”. Știu că este. Întrebarea este doar „Care este următorul pas pe care îl am de făcut?”.
Cred că, în momentul în care încetezi să mai negociezi cu propriul tău drum, începi cu adevărat să-l construiești.
În ce an ți-ai deschis firma?
De ce: e singurul moment din capitol în care o decizie are o formă verificabilă, o hârtie semnată, o dată. Fără an, „mi-am deschis propria firmă” rămâne tot o intenție, ca restul răspunsului. Cu an, cititorul are un reper: acum atâta timp, femeia asta a semnat ceva fără să știe dacă iese. Și e exact promisiunea din titlul cărții, făcută concretă.
Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj? Ceva ce contrazice ce crezi că știe toată lumea.
Mult timp am crezut că, într-o zi, mă voi simți pregătită și abia atunci voi avea curajul să acționez. Astăzi știu că nu așa funcționează.
Curajul înseamnă să acționezi chiar și atunci când îți este frică. Să faci pasul fără să ai toate răspunsurile, fără garanții și fără certitudinea că va ieși perfect.
Privind în urmă, îmi dau seama că toate momentele care mi-au schimbat viața (mutarea în Germania, asumarea drumului meu, deschiderea propriei firme) au avut un lucru în comun: mi-a fost frică de fiecare dată. Dacă aș fi așteptat să dispară frica, probabil că niciunul dintre acei pași nu s-ar fi întâmplat.
Astăzi nu mai văd frica drept un obstacol. O văd ca pe un semn că sunt pe punctul de a crește.
Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții? Nu ca principiu, ci ca acțiune. Ce faci tu diferit față de cineva care așteaptă?
Am înțeles că nu voi avea niciodată garanția că va funcționa, că voi reuși sau că nu voi greși. Dar știu un lucru: acesta este drumul meu.
De aceea, nu-mi mai consum energia întrebându-mă dacă este alegerea potrivită. Îmi folosesc energia pentru a face următorul pas.
Cred că diferența dintre cineva care merge înainte și cineva care așteaptă nu este lipsa fricii, ci locul în care își pune atenția. Cel care așteaptă caută certitudini. Eu aleg să mă concentrez pe drum și pe ceea ce pot face astăzi.
Nu pot controla rezultatele. Nu pot controla cât de repede vor veni. Dar pot controla consecvența cu care merg înainte. Iar, uneori, aceasta este singura garanție de care avem nevoie.
Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?
Avem o singură viață. Iar dacă există un lucru pe care oamenii îl regretă cel mai des la sfârșitul vieții, nu este ceea ce au făcut, ci ceea ce nu au avut curajul să facă sau să spună.
Privește viața ca pe un joc din copilărie. Atunci nu porneai la drum gândindu-te dacă vei câștiga sau nu. Bucuria era în joacă, în descoperire, în încercare. Acțiunea era mai importantă decât rezultatul.
Mult timp am auzit expresia „contează drumul, nu destinația” și nu o înțelegeam. Mă întrebam: cum să nu conteze rezultatul? Astăzi înțeleg. Rezultatul este doar un moment. Drumul este viața ta.
De aceea nu-mi mai construiesc doar obiective, ci un stil de viață în care creez în fiecare zi. Nu mai văd fiecare proiect ca pe ceva de bifat, ci ca pe o nouă ocazie de a trăi tot mai mult din ceea ce iubesc și din ceea ce simt că am venit să ofer lumii.
De adăugat, ca ultim paragraf al răspunsului: Nu-ți amâna viața. Nu aștepta să se schimbe totul ca să începi să te bucuri. Viața se întâmplă acum.
De ce: sunt cuvintele tale, din răspunsul la întrebarea ce ai posta dacă ai ști sigur că devine viral. Tu ai spus acolo că, dacă mesajul tău ar ajunge la milioane de oameni, acesta ar fi. Aici e ultima ta frază din carte, locul unde cititorul se oprește, și e și singurul loc din tot materialul unde i te adresezi lui direct. Restul răspunsului vorbește frumos despre drum, dar la sfârșit omul care amână are nevoie să fie chemat pe nume, nu să audă încă o reflecție. Ar fi păcat ca fraza pe care tu ai ales-o ca fiind cea mai importantă să rămână într-un set care nu ajunge niciodată la el.
„Rezultatul este doar un moment. Drumul este viața ta.”