Ce faci, dincolo de titlul tău oficial?

Sunt psiholog specializată în psihologia identității și transformarea profesională, cu o experiență construită în resurse umane și în conducerea de proiecte internaționale: proiecte europene de milioane de euro, colaborări cu instituții publice, mediul privat, antreprenori și ONG-uri, în România, Scoția și Franța.

Am fost în săli de consiliu unde se decideau direcții pentru mii de oameni, și acolo am învățat un lucru pe care nicio strategie sau CV nu-l rezolvă: dacă identitatea celui din spatele deciziei rămâne blocată, nimic altceva nu ține.

Am văzut din interior sute de oameni și organizații care păreau puternice, dar se clătinau pe dinăuntru.

Ajut oameni, organizații și comunități, cu accent pe românii din diaspora, să-și recunoască și să-și transforme potențialul lăsat pe drum, sub roluri, oboseală și supraviețuire, în rezultate. Ofer aceeași metodă riguroasă cu care am construit și condus proiecte reale, aplicată acum pe cea mai importantă construcție: identitatea lor.

Iată cele 7 legi ale transformării identitare cu care lucrez:

1. Legea Stratigrafiei Identitare: cine ești este depus, nu ales. 2. Legea Memoriei Active: trecutul nu este arhivă. Produce prezent. 3. Legea Filtrului Perceptiv: vedem ce am învățat să vedem. 4. Legea Identității care Precede Acțiunea: ești înainte de a face. 5. Legea Plafonului Identitar: ne oprim la maximul pe care identitatea noastră îl consideră credibil. 6. Legea Fracturii Culturale: diaspora creează identități fragmentate, și avantaje unice. 7. Legea Coerenței Narative: devii autoarea poveștii, nu personajul ei.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Puțini știu că sunt mama unui copil cu nevoi speciale, și că exact acest rol m-a învățat cel mai mult despre renunțarea la control și la perfecționism.

Am învățat să văd invizibilul, să mă raportez la o dimensiune pe care nu o bănuiam. Construisem ani buni de succes din supra-funcționare și sacrificiu; copilul meu m-a obligat să învăț altfel.

Momentul în care ai știut că nu mai poți face altceva.

Au fost multe conversații, repetate, în contexte formale și informale. Auzeam mereu aceeași poveste, cu variații: femei din diaspora care aleseseră să se diminueze, să muncească sub nivelul pregătirii lor, din motive diferite.

Unele nu știau că studiile și experiența pot fi echivalate. Altele puseseră continuu familia, copiii, soțul înaintea propriei vieți profesionale. Altele urmaseră un soț sau o soție pentru un post foarte bine plătit (medic, inginer în informatică, arhitect etc.) și s-au regăsit trăind în umbra lui. Salariul era extraordinar, dar persoana care nu mai muncea se stingea, încet, din propria lumină.

Andreea e medic urgentist la Strasbourg. Doisprezece ani de practică medicală și recunoaștere deplină în România. În Franța, ani de sistem care a tratat-o ca pe o studentă i-au erodat identitatea de specialist, deși competența îi rămăsese intactă. Nu mai aplica pentru postul pentru care era complet calificată. Am lucrat pe reconstruirea imaginii de sine, nu pe CV.

Eu însămi, înainte să-mi creez centrul de formare și activitatea de psiholog, acceptasem o serie de joburi sub nivelul meu profesional. Facturile trebuiau plătite, obligațiile asumate nu așteptau pe nimeni.

Într-un moment am înțeles limpede că doar eu pot alina asta, nu ca soluție individuală, ci ca proiect. Așa s-a născut România Educată: să-i ajutăm pe conaționalii noștri să dea ce e mai bun din ei, să obțină echivalările necesare de diplome și ani de muncă, și să arătăm țării-gazdă puterea și energia poporului român, dar mai ales puterea fiecărui individ de a reuși profesional și de a fi împlinit.

Un moment în care ai ales să continui, deși totul îți spunea să te oprești.

În 2013 am renunțat la un post foarte bine plătit de manager public în administrația românească și am plecat în Franța ca să fac un master în drept internațional și european la Nantes.

Era un moment în care, sincer, îmi doream să mă opresc. Dar educația pe care o primisem impunea să am un statut social clar, așa că nici măcar nu îmi puteam imagina sau permite, mental, un an sabatic. Am ales să continui, nu neapărat din curaj, ci pentru că oprirea nu era o opțiune pe care mintea mea o accepta.

Primul lucru concret care a existat după plecare a fost un nou început profesional și academic în Franța. După Nantes, am făcut un al doilea master la Sorbona.

Dar adevărul este că plecarea mea nu a fost doar despre studii. Postul de manager public pe care îl aveam în România îmi oferea atât satisfacție profesională, cât și un venit foarte bun. Și totuși, începuse să mă sufoce.

Fusesem admisă printr-un concurs național, într-o generație în care existau doar 20 de locuri. Ca manager public, rolul meu era să fiu un agent al schimbării, într-o administrație publică în care trebuia să rămân apolitică. Numai că, de fiecare dată când se schimba conducerea, apărea aceeași problemă: dacă fusesem numită în perioada unui anumit șef, eram privită ca „omul lui”. Într-un astfel de sistem, competența și neutralitatea profesională ajungeau uneori să conteze mai puțin decât percepția despre cine te-a angajat.

Așa că, deși aveam un post bun, am ajuns în punctul în care trebuia să aleg între siguranța pe care o aveam și libertatea de a-mi construi un alt drum. Am plecat.

În Franța am continuat studiile și am făcut un al doilea master la Sorbona, cu gândul că acest lucru îmi va permite inclusiv să accesez procedura rapidă pentru obținerea cetățeniei, după doi ani de studii superioare. Până la urmă, nu am depus niciodată dosarul.

În schimb, m-am confruntat cu o altă realitate: eram supracalificată, aveam 39 de ani și nu eram profilul cel mai ușor de recrutat. În loc să aștept ca cineva să-mi ofere un loc în sistemul francez, am ales să-mi creez propriul loc. Mi-am făcut propria firmă. Și, paradoxal, eu, venită din România pentru a-mi construi un nou început în Franța, am ajuns să angajez francezi.

Poate că acesta a fost, de fapt, primul răspuns concret pe care l-am primit după Nantes: uneori, când nu mai există un loc potrivit pentru tine, trebuie să ai curajul să construiești unul.

Ce te-a costat cel mai mult să spui public? A meritat?

Cel mai mult m-a costat să recunosc public, ca psiholog, că și eu m-am pierdut pe drum. Că ani de zile am confundat iubirea cu responsabilitatea și valoarea cu sacrificiul.

Privind în urmă, a meritat: exact vulnerabilitatea asta le dă curaj femeilor care se recunosc în ea să admită același lucru despre ele, de multe ori pentru prima dată.

Cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău.

„Schimbă jobul și se rezolvă.” Nu se rezolvă.

Am stat de partea cealaltă a mesei, în resurse umane și în conducerea de proiecte internaționale, și am văzut sute de decizii de carieră luate din disperare, nu din claritate. Dacă identitatea rămâne blocată sub același strat de frică și supraviețuire, persoana respectivă recreează aceeași dinamică în orice job nou, oricât de bine arată pe hârtie.

Problema rareori e poziția. E stratul identitar depus dedesubt, și acela nu se mută schimbând adresa biroului.

Carmen-Ramona mi-a scris, la mijlocul programului: „Michela, eu nu am un blocaj profesional. Eu am un blocaj de identitate. Și pentru asta nu existau cursuri.”

La final nu și-a schimbat jobul. A inițiat o conversație pe care o evitase ani de zile, despre un rol de coordonare pentru care se considera „nu genul ei”. A primit rolul. A acceptat fără să se saboteze.

Când ești blocată, ce faci în primele zece minute?

Mă opresc și îmi pun o singură întrebare din propria mea metodologie: „Ce strat vorbește acum în mine?”

Nu încerc să rezolv blocajul imediat, încerc întâi să-l citesc. De cele mai multe ori, sub blocaj e o frică veche, nu o incapacitate reală.

Cineva are 50 de lei și o zi liberă. Ce îi recomanzi?

I-aș recomanda o carte, „Omul în căutarea sensului” de Viktor Frankl, și o oră de plimbare în care să-și scrie, pe hârtie, trei momente în care a fost cu adevărat competentă.

Memoria activă nu se reactivează singură. Trebuie invocată conștient.

Nu trebuie să devii altcineva. Doar să-ți amintești cine ai fost înainte să încetezi să te mai alegi pe tine.

O carte sau o idee care ți-a schimbat felul în care lucrezi.

„Raționalitatea limitată” a lui Herbert Simon, ideea că oamenii nu caută soluția optimă, ci prima soluție suficient de bună.

Mi-a schimbat fundamental felul în care iau decizii: am înțeles că plafonarea nu vine din incapacitate, ci din faptul că ne oprim la primul răspuns pe care mintea îl consideră „suficient de credibil”. Am construit Legea Plafonului Identitar din metodologia mea plecând exact de la ideea asta.

Ce ai în telefon și ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?

Îmi țin zilnic un jurnal al recunoștinței și mă raportez conștient la identitatea mea ideală. Cred că toți ne dorim să avansăm în ce facem și să devenim o versiune superioară a noastră, iar asta nu ține de motivație, ci de determinare și repetiție zilnică.

Am și o listă mereu deschisă cu proiecte noi, ca să nu-mi las mintea să se oprească din construit.

Un singur creator sau mentor pe care îl urmărești acum.

Toți avem mentori. Unii sunt în familia noastră, alții în cercul personal sau profesional. Unii nici nu știu cât ne inspiră. Unora le citim cărțile și ne scăldăm în informațiile valoroase primite, pe alții îi plătim să ne ghideze.

Mie îmi place să citesc mult, chiar dacă timpul e rar. Uneori mă las purtată de imaginația lui Guillaume Musso, ca să mă detașez complet de tot și de toate. Și exact acolo, în detașarea aceea, îmi apar viziuni pentru proiecte și idei noi.

Cea mai grea decizie din ultimii trei ani.

Cea mai grea decizie nu a fost una profesională.

Într-un moment în care nu mai puteam salva singură o situație pe care celălalt nu mai voia sau nu mai putea s-o salveze împreună cu mine, mi-am pus o singură întrebare: dacă eu aș muri, ce s-ar întâmpla cu fiul nostru? Răspunsul pe care l-am primit a rupt definitiv o iluzie.

În acea zi, am ales între viață și renunțare. Și, pentru prima dată după mulți ani, mi-am acordat permisiunea de a ocupa un loc pe care îl cedasem tuturor celorlalți: locul central din propria mea viață.

Cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj.

Am învățat asta chiar din decizia de a pleca din România în 2013, cu patru valize și un copil de 8 ani, pentru un master la Nantes: curajul nu vine înainte de acțiune, ci după ce identitatea s-a schimbat puțin.

Toată lumea crede că trebuie să aduni curaj ca să acționezi diferit. În realitate, acționezi puțin diferit, identitatea se recalibrează, și abia atunci apare curajul, ca o consecință, nu ca o condiție.

E motivul pentru care aștept rareori ca cineva să „se simtă gata” înainte să facă primul pas.

Ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Înseamnă să scriu un proiect de dezvoltare pentru o comunitate din diaspora înainte să știu sigur că va fi finanțat, cu nădejdea că găsim cele mai interesante soluții pentru comunitățile respective și le construim și le consolidăm concret.

Înseamnă și să încep o sesiune cu o femeie fără să știu exact unde va ajunge: ea își identifică singură răspunsurile, eu o ajut să le afirme. Și astfel transform potențialul în rezultate pentru oameni, organizații și comunități.

Diferența față de cineva care așteaptă: eu acționez cu informația pe care o am acum, nu cu informația pe care mi-aș dori s-o am.

Ce permisiune vrei să dai cuiva care tot amână?

Ai voie să alegi înainte să ai toate răspunsurile.

Identitatea ta nu a dispărut, s-a acoperit: sub frică, sub oboseală, sub roluri, sub supraviețuire. Așteaptă doar să fie chemată pe nume.

Poate ai nevoie doar de câteva momente de liniște, în care să-ți pui întrebarea potrivită: „Cine este femeia care ia astăzi deciziile din viața mea?”

Astăzi poate fi ziua în care începi.