Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Îi ajut pe oameni să înțeleagă de ce, deși știu ce au de făcut, nu reușesc să facă acel pas.

Lucrez cu femei care simt că s-au îndepărtat de ele însele și le însoțesc până când își regăsesc claritatea, încrederea și curajul de a face primul pas.

Nu le spun cine să devină, ci creez spațiul în care își redescoperă propria voce și curajul.

Când cineva îmi vorbește despre visul său, eu îi văd deja potențialul, strălucirea, chiar și atunci când ea încă nu le vede.

O participantă mi-a spus la finalul unui program: „Nu mi-ai schimbat viața. M-ai ajutat să-mi dau seama că eu pot să mi-o schimb.”

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine? Ceva ce nu apare în bio-ul tău și nici în prezentările publice.

Mulți oameni mă văd ca pe un om sigur pe sine și puternic. Ceea ce nu se vede este că îmi pun foarte multe întrebări și îmi acord timp să reflectez înainte de a lua decizii importante.

Scriu foarte mult. Am sute de pagini de notițe, reflecții și idei pe care nu le-a citit nimeni. Îmi observ emoțiile și caut să înțeleg fiecare experiență și lecția ei. Cred că această curiozitate față de mine însămi este unul dintre motivele pentru care pot fi cu adevărat prezentă și pentru ceilalți.

Sunt un om foarte sensibil, îmi place ploaia, iubesc să citesc și petrec timp reflectând. Dincolo de ceea ce se vede în online, vorbesc des cu Dumnezeu și Îi cer să mă ajute să fiu un far pentru oameni, să-și găsească drumul.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

Da. În 2013, o piatră desprinsă de pe cupola unui mall în care aveam un magazin fizic mi-a căzut în cap.

Dincolo de trauma propriu-zisă, acel moment m-a obligat să mă opresc și să-mi privesc viața altfel. Mult timp m-am întrebat: „De ce eu?”

Astăzi nu mai caut răspunsul în întâmplare. Cred că acel accident m-a trezit și m-a făcut să înțeleg că nu sunt aici doar ca să-mi trăiesc propria viață, ci și ca să-i ajut pe alții să și-o transforme pe a lor.

Privind în urmă, îmi dau seama că atunci a început, cu adevărat, drumul meu.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

După o carieră de aproximativ 30 de ani în domeniul economic, sunt de profesie economist, am ales să-mi urmez un vis și mi-am deschis un magazin de produse naturiste într-un mall. Afacerea începuse să meargă bine, dar ca orice afacere noua investeam inca, profitul il faceam din rulaj. Incepusem sa am clienți care reveneau și recomandări.

În 2013 a avut loc accidentul, o piatră desprinsă din cupola mallului m-a lovit în cap. Fiind un accident de muncă, trebuia întocmit un dosar. De aici a început o succesiune de situații foarte greu de gestionat, înregistrarea video a accidentului, pe care o văzusem, nu a mai putut fi găsită când a fost solicitată de Poliție; Ambulanța mi-a eliberat inițial o adeverință în care scria că intervenția lor avusese loc la domiciliul meu, iar abia după ce am insistat și au făcut verificări au confirmat că Ambulanța venise la mall; ulterior, ITM a concluzionat că responsabilitatea accidentului îmi aparținea, inclusiv pentru faptul că nu purtam cască de protecție, deși îmi desfășuram activitatea într-un magazin de produse naturiste din interiorul unui mall.

Toată această perioadă m-a afectat emoțional foarte puternic, am făcut un atac de panică in momentul accidentului si apoi in aceste situatii tensionate. Am decis să plec în Florida la fiul meu, pentru a mă reface. Am rămas acolo doi ani, iar în acest timp magazinul s-a pierdut, produsele aveau termene de valabilitate scurte, 6 luni, am recuperat foarte puțin din mobilier, investiția s-a pierdut aproape în totalitate și au rămas și datorii care au crescut în perioada în care am fost plecată.

Când m-am întors în România, a trebuit să o iau de la capăt. Am lucrat din nou și am avut mai multe activități pentru a-mi crește veniturile și a achita datoriile rămase în urma acestui faliment. Accidentul si toata conjunctura au facut sa inchid magazinul.Când spun că au urmat aproximativ opt dintre cei mai grei ani din viața mea, mă refer în primul rând la perioada de reconstrucție de după întoarcerea din Florida. M-am întors și am găsit datorii care crescuseră foarte mult din cauza taxelor și penalităților de intarziere, o datorie de 2000 lei a devenit in doi ani 19500 lei la ANAF, obligații rămase în urma afacerii și o piață a muncii diferită de cea pe care o cunoscusem înainte de anii mei de antreprenoriat.

Am revenit inclusiv la munca de economist, dar salariile pe care le puteam obține atunci nu erau suficiente pentru a acoperi datoriile acumulate. Nu aveam posibilitatea să rezolv situația printr-un credit, așa că soluția mea a fost munca. Au fost perioade în care am avut două sau chiar trei joburi și am făcut mai multe activități în paralel pentru a-mi crește veniturile și a putea plăti, treptat, tot ceea ce rămăsese în urmă.

Aceștia sunt, de fapt, cei opt ani la care mă refer: nu opt ani în care s-a întâmplat un singur lucru dramatic, ci opt ani în care am muncit să-mi reconstruiesc viața și să ies, pas cu pas, din consecințele acelui faliment.

Au existat momente în care am simțit că nu mai pot. După faliment au urmat ani foarte grei, în care povara datoriilor și judecata celor din jur m-au făcut, uneori, să mă întreb dacă viața mea mai are sens. A fost poate cea mai întunecată perioadă din existența mea.

Astăzi sunt profund recunoscătoare femeii care eram atunci. Sunt recunoscătoare Olimpiei de atunci, care a avut curajul să lupte. Deși era epuizată și speriată, a găsit în ea resursele să mai facă încă un pas și încă unul.

Au fost aproape opt ani în care am avut răbdare, am continuat să învăț, să mă reconstruiesc și să cred că într-o zi voi ajunge să fac ceea ce iubesc cu adevărat. Astăzi știu că acei ani nu au fost pierduți. Ei au construit femeia care sunt și omul pe care celelalte femei îl întâlnesc astăzi în mine.

Când am decis să încep activitatea în online aveam peste 58 de ani. Mulți ar fi spus că este prea târziu, că domeniul aparține generațiilor mai tinere și că șansele sunt mici. Am avut și eu câteva momente de îndoială.

Totuși, am ales să continui. Am învățat, am greșit, am luat-o de la capăt și, privind în urmă, îmi dau seama că nu vârsta era obstacolul, ci frica de a începe.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Cel mai greu lucru nu a fost să o iau de la capăt. Cel mai greu a fost să renunț la imaginea femeii care trebuia să fie mereu puternică.

Ani la rând am crezut că vulnerabilitatea este un semn de slăbiciune. Astăzi știu că este unul dintre cele mai mari acte de curaj.

În momentul în care am început să vorbesc deschis despre faliment, despre fricile mele, despre momentele în care am simțit că nu mai văd ieșirea, s-a întâmplat ceva neașteptat: oamenii nu s-au îndepărtat de mine. S-au apropiat.

Astăzi știu că oamenii au nevoie de oameni, de autenticitate. În clipa în care am început să vorbesc și despre momentele mele dificile, conexiunea cu cei din jur a devenit mult mai profundă.

Da, a meritat. Nu mi-am dorit niciodată să fiu admirată pentru ceea ce am depășit. Mi-am dorit ca povestea mea să îi dea curaj și altei femei, să creadă că și povestea ei poate avea un nou început.

Am înțeles că nu poveștile perfecte inspiră, ci poveștile adevărate. Iar atunci când mi-am asumat propria poveste, le-am dat curajul și altor femei să și-o asume pe a lor.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău? Cel pe care îl urmează toată lumea și care, după tine, face mai mult rău decât bine.

Cel mai prost sfat din domeniul meu este „gândește pozitiv și totul se va rezolva”. Nu cred că viața se schimbă doar pentru că repeți afirmații frumoase. Dacă în interior există frică, rușine sau convingerea că nu meriți, mintea va găsi mereu o cale să te întoarcă în vechiul tipar. Schimbarea începe atunci când ai curajul să privești ceea ce doare.

Dacă aș fi așteptat să fiu pregătită, probabil că nici astăzi nu aș face ceea ce iubesc.

Ani la rând am auzit, direct sau indirect, mesaje precum: „Mai așteaptă.” „Mai învață.” „Nu este momentul.”

Apoi am descoperit povestea lui Paul Martinelli.

M-a impresionat profund faptul că un om care nu terminase liceul, care făcea curățenie în birouri și spăla toalete noaptea pentru a-și câștiga existența, a avut curajul să înceapă înainte să se simtă pregătit. Un mentor i-a pus în mână „Think and Grow Rich”, iar acea întâlnire i-a schimbat viața.

Din povestea lui am păstrat o idee pe care nu am mai uitat-o niciodată: „Zboară chiar dacă nu ai încă aripi. Îți vor crește în timpul zborului.”

De atunci, ori de câte ori am simțit că nu sunt suficient de pregătită, mi-am amintit acest gând. Acest lucru l-am transmis mai departe femeilor cu care lucrez.

Am învățat că pregătirea nu vine înaintea primului pas. De cele mai multe ori, ea se construiește în timp ce mergi.

Mă întristează și promisiunile rapide. Ideea că îți poți vindeca toate rănile într-o oră sau că succesul vine în 21 de zile creează așteptări false. Transformarea reală cere răbdare, asumare și practică.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, indiferent de motiv, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute? Nu ce ar trebui să faci, ci ce faci tu de fapt.

Am pregătit un atelier în care am pus suflet, iar înscrierile au fost mult sub așteptările mele. Am închis laptopul și m-am întrebat dacă are rost să continui. A doua zi mi-am amintit că misiunea mea nu este să impresionez mii de oameni, ci să schimb viața celor care sunt pregătiți. Uneori o singură transformare valorează mai mult decât o sală plină.

Nu mă mai grăbesc să ies din blocaj. În trecut mă luptam cu el. Astăzi îl ascult.

Când simt că mi-am pierdut direcția, primul lucru pe care îl fac este să mă opresc. Mă rog. Scriu. Îmi las gândurile să se așeze și mă întreb: „Ce încearcă această experiență să mă învețe?”

De-a lungul vieții am descoperit că cele mai importante răspunsuri nu au venit atunci când alergam, ci atunci când am avut curajul să stau în liniște.

Uneori spun, zâmbind, că îmi invit fricile la dans. Nu încerc să le alung și nici să mă prefac că nu există. Le privesc, le înțeleg, iar apoi aleg să merg mai departe, chiar dacă încă sunt acolo.

Am învățat să nu mai aștept răspunsuri pentru tot ce mi se întâmplă, chiar în clipa în care se întâmplă. Unele răspunsuri au venit după luni, altele după ani. Când nu înțeleg drumul, aleg să merg mai departe cu răbdare și credință, păstrând deschis dialogul meu cu Dumnezeu.

Astăzi nu mai văd blocajele ca pe niște piedici. Le văd ca pe niște profesori. De fiecare dată când viața m-a oprit, m-a pregătit, de fapt, pentru un nou nivel al meu.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret să facă, să cumpere sau să experimenteze?

Cu 50 de lei i-aș spune să își cumpere un caiet frumos, un pix și, poate, o cafea. Apoi l-aș invita să meargă într-un loc liniștit, fără telefon, fără zgomot, și să petreacă câteva ore în natură.

Să scrie sincer ce simte, ce îl sperie și ce își dorește cu adevărat. Să își răspundă cu sinceritate la câteva întrebări:

Cine sunt astăzi?

Ce fel de viață îmi doresc cu adevărat?

Ce mă împiedică să fac primul pas?

Și încă una, pe care eu mi-am pus-o de multe ori: dacă frica nu ar decide în locul meu, ce aș face?

Pentru că cele mai importante răspunsuri nu vin din exterior. Ele există deja în noi, doar că sunt acoperite de zgomot, de obligații și de convingerile pe care le-am adunat de-a lungul vieții.

O singură întrebare sinceră îți poate schimba viața mai mult decât o sută de răspunsuri primite de la alții. Am învățat că oamenii nu duc lipsă de informații. Duc lipsă de întâlniri sincere cu ei înșiși. Iar această întâlnire valorează mai mult decât multe lucruri pe care le-am putea cumpăra.

Schimbarea începe în clipa în care ai curajul să fii sincer cu tine.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii? De ce aceea și nu alta?

Transformarea mea nu a început cu o singură carte, ci cu un mentor, Paul Martinelli.

„Think and Grow Rich” de Napoleon Hill m-a învățat puterea deciziei și faptul că există momente în care trebuie să arzi punțile către trecut dacă vrei să construiești un viitor diferit.

Apoi, în perioada în care obțineam licența de predare în cadrul programelor lui Paul Martinelli, am descoperit opera lui Neville Goddard. Atunci am înțeles că schimbarea nu începe cu obiectivele, ci cu identitatea. Nu este suficient să îți dorești o viață nouă. Trebuie să începi să gândești, să alegi și să acționezi ca omul care o poate trăi.

Această idee mi-a schimbat fundamental modul în care lucrez. Astăzi, înainte de a construi un plan de acțiune, construiesc împreună cu omul din fața mea un pod între identitatea lui de astăzi și identitatea pe care dorește să o întruchipeze. Abia după aceea stabilim pașii concreți.

Cred că viața se schimbă atunci când ai curajul să devii omul care poate susține visul pe care îl porți în inimă.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară?

Nu este o aplicație sofisticată. Este aplicația „Notițe”.

Ori de câte ori apare o idee, o întrebare, o conștientizare sau o frază care mă inspiră, o notez imediat. Am învățat că inspirația este discretă. Dacă îi spui „mai târziu”, de multe ori nu se mai întoarce.

În telefonul meu se află sute de notițe. Unele au devenit postări, altele exerciții de coaching, altele meditații, iar unele încă își așteaptă momentul. Multe dintre paginile viitoarei mele cărți s-au născut mai întâi într-o notiță scrisă în grabă.

Cred că nu lipsa ideilor ne oprește, ci faptul că nu le acordăm suficientă atenție atunci când apar.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?

Dacă ar fi să aleg un singur mentor, l-aș alege pe Paul Martinelli. Nu doar pentru ceea ce predă, ci pentru felul în care și-a trăit propria transformare.

L-am descoperit prin Daniela Nica, unul dintre mentorii mei, care a lucrat îndeaproape cu Paul Martinelli și ne-a adus mai aproape de filosofia lui.

Am obținut apoi licența de predare pentru programele bazate pe Napoleon Hill, James Allen și Wallace D. Wattles. În timp ce studiam aceste concepte, l-am descoperit pe Neville Goddard, care a completat această călătorie prin perspectiva lui asupra identității și asumării.

Astăzi îl recomand pe Paul Martinelli nu doar pentru ceea ce predă, ci pentru că mi-a arătat că un mentor adevărat nu îți oferă răspunsurile, ci îți pune întrebările potrivite pentru tine. El m-a făcut să înțeleg că dezvoltarea personală nu înseamnă să acumulezi informații, ci să devii omul capabil să trăiască viața pe care și-o dorește.

Acesta este motivul pentru care îl urmăresc și astăzi, pentru că îmi amintește permanent că învățarea nu se termină niciodată. Privind în urmă, îmi dau seama că nu mi-a oferit doar cunoștințe. Mi-a schimbat direcția vieții.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Să aleg să investesc timp, energie și resurse în construirea unei activități online, deși nu aveam garanția că va funcționa. A fost o decizie care a venit cu multe întrebări și nesiguranțe, dar și cu convingerea că, dacă vreau să ajung la mai mulți oameni, trebuie să ies din zona mea de confort.

Decizia nu a venit într-un singur moment, ci s-a construit prin fiecare investiție pe care am ales să o fac în mine și în noua mea direcție. Am cumpărat programe și formări în mai multe domenii, vânzări, relații, coaching, consiliere pentru dezvoltare personală, licenta Legile Universale și alte specializări. În ultimii ani am investit peste 20.000 de euro în formarea mea și în construirea activității online, fără să am garanția că această investiție se va întoarce. De fiecare dată am ales să continui, pentru că am știut că, dacă vreau o viață profesională diferită, trebuie să devin eu însămi omul capabil să o construiască.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj? Ceva ce contrazice ce crezi că știe toată lumea.

Mult timp am crezut că oamenii curajoși nu se tem. Viața m-a învățat exact opusul.

Curajul nu este absența fricii. Curajul este decizia de a merge înainte chiar și atunci când frica merge alături de tine.

Eu nu încerc să-mi alung fricile. Le ascult, le înțeleg. Uneori spun chiar că le invit la dans și merg mai departe dansând cu fricile mele, pentru că am descoperit că, de cele mai multe ori, frica păzește exact ușa către următorul nivel al vieții mele.

De fiecare dată când am trecut prin acea ușă, am descoperit că eram mai puternică decât credeam.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții? Nu ca principiu, ci ca acțiune. Ce faci tu diferit față de cineva care așteaptă?

Pentru mine, a merge înainte fără garanții înseamnă să fac primul pas înainte să văd tot drumul. Am investit în educația mea și în mentorii mei înainte să am garanția că voi construi un business din asta, dar am simțit că, dacă nu fac acel pas, voi rămâne toată viața întrebându-mă „Cum ar fi fost dacă...?”. Astăzi știu că decizia aceea mi-a schimbat viața în bine.

Viața m-a învățat că certitudinea nu vine înainte de acțiune. Vine după ce ai avut curajul să începi. De aceea nu mai aștept momentul perfect. Mă pregătesc cât pot de bine, îmi ascult intuiția, mă rog, iar apoi fac primul pas.

De fiecare dată când am procedat așa, au apărut oamenii, resursele și soluțiile de care aveam nevoie. Nu toate deodată, ci exact la timpul potrivit.

De atunci am însoțit femei care au făcut reconversii profesionale, femei care au trecut de la salariat la antreprenor, femei care au început să pună limite sănătoase și să își schimbe relațiile, și femei care și-au întemeiat o familie.

Astăzi cred că mersul înainte fără garanții nu este un act de inconștiență. Este un act de încredere în tine, în lecțiile pe care le-ai învățat și în faptul că fiecare pas făcut cu sens deschide drumul către următorul.

Înseamnă să accept că nu pot controla totul și să aleg totuși să merg mai departe. Dacă aș fi așteptat să am toate răspunsurile și toate garanțiile, probabil că nici astăzi nu aș fi început.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?

Mulți cred că problema este lipsa disciplinei. De cele mai multe ori nu disciplina lipsește, ci siguranța interioară. Când mintea percepe un pericol emoțional, amânarea devine o formă de protecție, nu de lene.

Îți dau permisiunea să crezi că strălucirea pe care eu o văd în tine există deja.

Poate că astăzi nu o vezi încă, pentru că frica, oboseala sau dezamăgirile au acoperit-o, dar ea este acolo. Ai încredere în primul pas, ai încredere în drumul tău și, mai ales, ai încredere în omul care devii cu fiecare pas făcut înainte.

Nu mai aștepta să dispară frica pentru a începe. Ea s-ar putea să nu dispară niciodată. Dă-ți voie să faci primul pas chiar și cu emoții, chiar și cu îndoieli.

Viața pe care o visezi nu începe într-o zi perfectă. Începe în ziua în care alegi să nu te mai oprești singură.