Ce faci, dincolo de titlul tău oficial?

Visul meu a fost simplu, să-mi sărbătoresc cei 50 de ani pe un vas de croazieră, dar mi se părea de neatins financiar, până am descoperit că există o cale accesibilă către el.

De atunci, am făcut din această descoperire misiunea mea: ascult oamenii, le înțeleg visurile de călătorie și le arăt drumul pe care l-am găsit și eu, cel de la „nu se poate” la „iată cum am reușit”.

Impactul meu real nu e că vând vacanțe, ci că ofer oamenilor aceeași revelație care mi-a schimbat mie viața: că visurile mari pot avea costuri mici.

Eu nu vând croaziere sau vacanțe. Eu îi ajut pe oameni să economisească pentru vacanțele lor. Nu sunt un agent de turism care vinde un pachet, sunt cineva care le arată o cale mai inteligentă de a-și finanța visul de călătorie.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Ce ar surprinde pe mulți este că, în spatele acestei versiuni a mele, cea care ascultă, susține și inspiră oameni să călătorească, a existat multă vreme o femeie timidă, care se temea să vorbească în fața oamenilor și își repeta în minte de zeci de ori o frază înainte să o rostească.

Nu m-am născut încrezătoare. Am construit asta pas cu pas, de multe ori luptându-mă cu vocea interioară care îmi spunea că nu sunt suficient de bună sau că oamenii nu mă vor lua în serios.

Astăzi, când cineva mă vede vorbind cu ușurință despre visuri și călătorii, nu știe câte nopți m-am întrebat dacă am dreptul să ofer sfaturi altora, când eu însămi abia învățasem să cred în mine.

Și, în fiecare zi, mă rog. E un obicei care nu apare nicăieri în prezentările mele publice, dar care, de fapt, stă la baza a tot ce fac.

Momentul în care ai știut că nu mai poți face altceva.

A fost o zi la birou, în care am făcut pur și simplu calculul: salariu minim pe economie, cheltuieli, familie, obligații, și am realizat că, în ritmul acela, visul meu cu croaziera nu urma să se întâmple niciodată.

Nu peste zece ani, nu peste douăzeci. Niciodată.

Acel moment de claritate dureroasă a fost, de fapt, punctul de plecare, pentru că m-a făcut să caut activ o soluție, în loc să mai aștept pasiv ca lucrurile să se schimbe de la sine.

Un moment în care ai ales să continui, deși totul îți spunea să te oprești.

A fost o discuție cu soțul meu, care, cu toată grija lui pentru familie, mi-a spus ceea ce părea cea mai logică decizie: „Nu avem bani de asta acum, poate ar trebui să mai așteptăm.”

Și avea dreptate, din punct de vedere strict financiar. Situația noastră nu era una în care să-ți permiți riscuri. Dar în mine ceva se schimbase deja de la ziua aceea de la birou, când calculasem că „a mai aștepta” însemna, de fapt, „niciodată”.

Așa că am ales să merg mai departe, cu emoție și cu teamă deopotrivă, nu împotriva soțului meu, ci alături de propria mea convingere că merit să încerc.

Nu a fost un pas ușor. A existat tensiune, îndoială, nopți în care m-am întrebat dacă greșesc. Dar am continuat, pas cu pas, fără să investesc bani pe care nu-i aveam, ci timp, încredere și muncă.

Au trecut zece luni până am urcat efectiv pe vasul de croazieră. Am plătit lunar abonamentul, am învățat, am făcut simularea costurilor, a rutei și a navei, m-am informat, am planificat și am participat la întâlnirile fizice și online ale membrilor clubului de vacanțe.

A fost chiar croaziera de 50 de ani. Nu alături de omul iubit pentru care era făcută rezervarea, ci alături de niște persoane absolut minunate, pe care le-am întâlnit pe vapor și cu care am legat prietenii pe viață.

Ce te-a costat cel mai mult să spui public? A meritat?

Ce m-a costat cel mai mult a fost să urc pe acel vas fără persoana alături de care visasem acest moment, la doar două zile după ce relația mea s-a destrămat.

A fost dureros să vorbesc despre asta public, pentru că nu voiam milă, voiam doar să fiu înțeleasă.

M-a durut profund și când cineva mi-a spus că m-aș folosi de banii lor pentru propriile mele vacanțe. Acuzația m-a rănit tocmai pentru că e complet opusă a tot ce reprezint eu. Nu construiesc nimic din banii altora, construiesc alături de ei.

Dar privind acum în urmă, da, a meritat, pentru că a fost dovada că pot să-mi construiesc bucuria chiar și atunci când totul se prăbușește în jurul meu. Croaziera aceea a devenit, fără să știu atunci, începutul unei versiuni mai puternice din mine.

Cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău.

Sfatul pe care îl aud cel mai des, și care cred că face cel mai mult rău, este că o călătorie e un „moft”, ceva ce vine ultimul pe lista de priorități, după ce ai rezolvat totul altceva.

Eu am crezut asta ani de zile, și tocmai această convingere m-a ținut departe de propriul meu vis.

Astăzi știu că o călătorie nu e doar despre relaxare. E despre cum te reconectezi cu tine, cum îți amintești cine ești dincolo de facturi și obligații. Amânarea asta „responsabilă” ne costă, de fapt, bucurii pe care nu le mai recuperăm.

Nu ai garanția zilei de mâine ca să tot amâni bucuria de azi.

O femeie care venise din croazieră mi-a scris: „M-am trezit într-o dimineață, am urcat pe o punte și pe cele două laturi ale vasului erau munții care creșteau din apa fiordurilor, iar din versanții lor coborau râuri care formau cascade. Asta m-a făcut să simt viața în toate celulele mele.”

Când ești blocată, ce faci în primele zece minute?

Sincer, primul lucru pe care îl fac nu are legătură cu strategii sau planuri: mă rog la Dumnezeu. E primul meu refugiu, înainte de orice altceva.

Apoi îmi aleg un moment de liniște și, de multe ori, pun o melodie bună, ca să las gândurile să se așeze.

Nu caut imediat soluția. Am nevoie mai întâi să mă opresc și să-mi reamintesc că nu port totul singură pe umeri. Rugăciunea mă readuce la ceva mai mare decât problema din fața mea, iar liniștea de după e locul în care, de cele mai multe ori, găsesc claritatea de care aveam nevoie.

Abia după acel moment de conectare cu Dumnezeu și cu mine însămi pot să mă întorc la ce m-a blocat, dar cu altă stare, cu alt calm.

Cineva are 50 de lei și o zi liberă. Ce îi recomanzi?

I-aș recomanda să nu cumpere un lucru, ci o experiență.

Cu 50 de lei și o zi liberă, poate merge într-un loc în care nu a mai fost, chiar și la doar o oră distanță de casă: un sat, un parc necunoscut, un oraș vecin. Nu contează distanța, contează schimbarea de decor.

De multe ori, blocajul nostru nu ține de bani, ci de rutină, de faptul că vedem aceleași lucruri, în fiecare zi, în același loc. O ieșire, oricât de mică, ne oxigenează mintea și ne reamintește că lumea e mai mare decât problema din fața noastră.

O carte sau o idee care ți-a schimbat felul în care lucrezi.

Ideea care mi-a schimbat fundamental modul de a trăi și de a lucra nu vine dintr-o carte, ci din două pierderi imense: tatăl meu și fratele meu, plecați amândoi brusc, într-o clipă.

Am înțeles atunci, în cel mai dureros mod, că nimic nu e garantat, nici ziua de mâine.

Așa s-a născut sloganul meu, „Trăiește clipa”, și de aceea, azi, nu pot să-i las pe oameni să-și amâne visurile „pentru mai târziu”. Știu prea bine cât de scump se poate plăti acel „mai târziu”.

Ce ai în telefon și ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?

Ce am eu în telefon și recomand oricui vrea să rămână constant, cu mai puțină rezistență interioară, sunt pozele din propriile mele vacanțe.

Le țin la îndemână și le re-privesc în momentele în care simt că mă blochez sau că îmi pierd motivația. Îmi amintesc exact ce am simțit atunci, cât de mult a meritat efortul, și asta îmi dă energia să merg mai departe.

Pe lângă asta, am obiceiul să pun notițe și gânduri în grupul meu de WhatsApp, nu pentru altcineva, ci pentru mine, ca un fel de jurnal la vedere. Scrisul acela, chiar și scurt, mă ajută să-mi organizez gândurile și să transform o idee vagă într-un pas concret.

Un singur creator sau mentor pe care îl urmărești acum.

Nu am un singur creator sau mentor pe care îl urmez constant. Învăț câte puțin din mai multe surse, oameni care vorbesc despre dezvoltare personală, despre călătorii, despre credință.

Dar cel mai mare mentor al meu a fost viața însăși.

Pierderile pe care le-am trăit, tatăl meu, fratele meu, amândoi plecați într-o clipă, mi-au dat lecții pe care nicio carte sau niciun curs nu mi le-ar fi putut oferi. Situația financiară grea prin care am trecut, momentul acela de la birou în care am calculat că visul meu nu se va împlini niciodată dacă aștept, despărțirea chiar înainte de croazieră: toate astea au fost „mentorii” mei reali.

De acolo vine și felul în care lucrez cu oamenii azi: nu le repet teorii citite, le împărtășesc adevăruri trăite. Poate tocmai de aceea reușesc să ajung la ei cu adevărat, pentru că vorbesc din același loc din care au nevoie să fie înțeleși, din experiență, nu din teorie.

Cea mai grea decizie din ultimii trei ani.

Cea mai grea decizie pe care am luat-o în ultimii trei ani a fost să plec în acea croazieră fără soțul meu, alături de care am trăit 32 de ani.

Nu așa mi-am imaginat acest moment. Îmi doream din suflet să-l trăiesc împreună cu el, era chiar motivul pentru care visul acesta conta atât de mult. Dar el a refuzat să vină, cu doar două zile înainte de plecare, și m-am trezit în fața unei alegeri dureroase: să renunț la tot ce pregătisem sau să merg singură.

Mi-am spus atunci: dacă nu vrea să fie alături de mine la bine, în acest moment pe care mi-l doream atât de mult împreună, atunci nu am ce pretenții să am de la el la greu.

Am urcat pe vasul acela cu inima grea, purtând cu mine dorința neîmplinită de a fi împreună, dar și hotărârea de a nu lăsa absența lui să-mi fure și bucuria.

A fost cea mai grea decizie, tocmai pentru că nu era despre a merge singură prin alegere, ci despre a merge singură pentru că cel de lângă mine a ales să nu fie acolo.

Cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj.

Cel mai contraintuitiv lucru pe care l-am învățat despre curaj este că nu înseamnă deloc absența fricii sau a durerii, cum cred majoritatea oamenilor.

Am urcat pe acel vas de croazieră cu inima frântă, singură, purtând cu mine o dorință neîmplinită și o durere proaspătă. Nu m-am simțit curajoasă în momentul acela. M-am simțit doar hotărâtă să nu las durerea să-mi fure și bucuria.

Abia privind în urmă am înțeles că exact acela a fost curajul: să mergi mai departe, nu pentru că nu te doare, ci deși te doare.

Ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Diferența dintre mine și cineva care așteaptă e simplă: el are nevoie să vadă tot drumul înainte să facă primul pas, eu fac primul pas chiar dacă văd doar câțiva metri în față.

Concret, asta a însemnat să plec în croazieră singură, fără nicio garanție că voi face față emoțional. A însemnat să spun „da” unui vis chiar și atunci când situația financiară nu era ideală.

Nu aștept ca toate piesele să se așeze. Pun prima piesă și las restul să se construiască din mers.

Ce permisiune vrei să dai cuiva care tot amână?

Permisiunea pe care vreau să ți-o dau e aceasta: nu mai aștepta ca totul să fie perfect, nici banii, nici oamenii din jurul tău, nici curajul deplin.

Eu am plecat spre visul meu cu buzunarele goale și inima grea, singură, pentru că am înțeles, prin durerile mele, cât de scump se plătește amânarea.

Tu nu trebuie să treci prin ce am trecut eu ca să înveți asta. Poți alege acum, citind aceste rânduri, să nu mai amâni.

Trăiește, călătorește, visează!

Ai voie. Meriți. Iar clipa de față e tot ce ai cu adevărat sigur.